Putem trai fara vise?

Se poate sa nu-ti doresti nimic? O casa mai mare, o masina mai performanta, cateva accesorii noi cu bobite in carate cat mai numeroase, niste haine noi? Un partener nou de viata sau imbunatatirea celui existent cu bani, kile mai putine, sa stea mai mult pe acasa, sa puna masa si sa nu mai “priveasca atata focul”? Un serviciu nou? Un sef mai bun sau postul colegei, mai apreciat si remunerat mult mai gras? Un concediu langa o mare albastra unde nu au auzit niciodata de iarna, iar nisipul e mereu alb si nu intra in bikini, pardon, papuci? O calatorie intr-o tara cu obiective multe de vizitat, cu aparatul de fotografiat dupa gat si cu ochii la toate lucrurile ce pot fi luate sub forma de poza, acasa, ca amintire?

Se poate trai fara vise? Se poate uneori, cand viata ti-a dejucat planurile de atatea ori, incat ai obosit sa mai speri si traiesti cu bucuria descoperirii unei noi zile, cu faptele care o pot transforma in ceva unic sau care o lasa a fi doar o zi linistita, in care nu s-a intamplat nimic rau. Nu-ti mai doresti nimic, pentru ca esti multumit cu ceea ce ai, casuta e ok, masina ai avut, dar mergi pe jos de cativa ani si n-ai murit( dimpotriva! ai un fizic bine intretinut si nu pierzi ore in intersectii), hainele, accesoriile, parfumurile au devenit doar niste lucruri care te imbraca, dar nu sensul existentei tale. Realizezi ca jobul nu e cea mai mare realizare a fiintei tale, dar sunt si zile in care esti apreciat si ceea ce este esential, poti plati facturile si nu depinzi de nimeni. Partenerul de viata este un om langa care ai petrecut prea multi si buni ani  ca sa-l poti aprecia suficient si decizi sa-l pastrezi. Pana la urma toate relatiile ajung in acelasi punct de patinare, chiar daca incerci mereu un alt om.

Probabil si visatul are rostul lui, sa te impinga inainte sa realizezi lucruri deosebite. Poate tine de varsta si lipsa sa, e primul semn ca imbatranim. Eu o numesc intelepciune, o acceptare normala a situatiei existente, recalibrare a dorintelor si multumire sufleteasca. Daca nu speri, nu poti fi dezamagit.

Cu toate acestea uneori simt ca o pierdere faptul ca nu ma mai pot ridica in vazduh, sa visez la de toate, fara teama ca nu se vor implini sau ca ma voi trezi prea iute. Alung tristetea, imi dau capul pe spate, privesc in ochi cerul albastru intens si hotarasc sa ma bucur din tot sufletul pentru ceea ce am. Pierderi suferim mereu, important e sa reusim sa gasim o modalitate sa mergem inainte si de ce nu…pentru cei care inca mai pot: sa visam!