Contactul dur cu asfaltul

N-am sustinut niciodata ca ma descurc extrem de bine cu echilibrul, dar  toata iarna indiferent de cat de sticloasa a fost suprafata terenului, mi-a iesit sa ma mentin in pozitie verticala. N-am reusit acelasi lucru acum cateva zile, cand dupa principiul -autobuzul dupa care nu fugi se razbuna si mai vine altul la “Sfantul Asteapta”- am luat-o la goana, socotind ca am timp sa-l ajung. Sprintena si agila ca o gazela pensionara, am driblat cativa trecatori, am baletat spre usa, am ridicat mana sa ating butonul de deschidere si… de aici se cam tulbura amintirile.

Se facea ca alunecam infinit, intr-un timp care se lungise ciudat si cadeam cu incetinitorul. Nu stiu pe care parte si nici cum. Mintea parca mi se blocase, nu vedeam nimic, inregistram doar o alunecare fara zgomot, care nu se mai termina (sa fie de vina inaltimea mea de peste 1.70?) o luare nedureroasa de contact cu solul la nivel sub cap si apoi caderea trofeului valoros superior undeva langa roata autobuzului, care inca stationa (m-o fi vazut soferul ca evoluez la sol si s-o fi gandit sa nu rateze spectacolul!). Am ajuns cu una din maini pe sosea, era praf si miscarea dezordonata s-a oprit in sfarsit. O senzatie imensa de penibil m-a sugrumat, m-am cules cumva de pe asfalt, am ridicat ochii iar spre butonul fermecat, am deschis usa si am patruns in universul magic din interior. Nimeni n-a scos o vorba, dintre putinii oameni din autobuz doua femei ma priveau curioase (nu vreau sa ma gandesc cum si in ce figuri am gesticulat, pana am decis sa ma supun atractiei gravitationale) si m-au fixat o vreme discret. Am incercat sa ma fac ca ploua, am validat biletul, m-am scuturat fugitiv, ca gaina dupa ce a calcat-o camionul si am ocupat un loc pe un scaun, examinandu-ma daca am toate partile corpului intregi, fara sa atrag mai mult atentia. Intre timp mi-au revenit simturile de unde fusesera plecate si mi-am dat seama ca ma doare un cot. Mi-am suflecat maneca ignorand privirile curioase si am constatat o julitura inofensiva din care nu curgea nimic masiv… deci voi supravietui! Dupa praful de pe blugi am reconstituit acasa cum am cazut si am realizat ca ma doare un pic si o parte moale din spate, nimic ingrijorator insa.

Una peste alta, ochelarii mi-au ramas intregi, la fel si fatza, am prins autobuzul, nu s-a ras in hohote de mine (poate pe sub mustati, dar eu n-am remarcat ca eram inca socata), nu mi-am rupt nici bulendrele, nici oasele, iar orgoliul sifonat l-am badijonat cu grija si e aproape nou! Eu zic ca de data asta am scapat ieftin, dar clar, balerinii responsabili de patinajul artistic vor fi maziliti!