Duzina de cuvinte:Stins

Peisajul era rigid, cenusiu, fara emotii, ca si cum un calandru urias ar fi presat conturul dezosat al padurii si totul ar fi devenit o masa alpina fara forma, fara culoare, dar mirosind cald si vag a cetina rasfirata neglijent intr-o incercare nereusita de a crea ceva spectaculos. Am pasit cu atentie de cateva ori simtindu-mi piciorul intrand adanc, neplacut, in covorul pauper de frunze abia ghicite din solul al carui invelis perisabil nu amintea de nimic viu. Obosita de atata tristete am ridicat privirea, incercand sa disting in departare jocul ciudat al unor copii, pe care cu greu il ghiceam din cauza sunetelor imprastiate de vantul aspru de inceput de iarna. Imi placea sa-i urmaresc in cartierul marginas, cum alergau o minge ale carei culori se stersesera demult, parand doar un pepene mare si vechi, cu felii colorate diferit. Putin in dreapta raul indecis care marca capatul orasului curgea fara zgomot, un fir subtire pierdut printre pietrele neregulate masive, ce-i faceau o oarecare onoare, sa-l asiste inca, desi gloria lui apusese si in fiecare an curgea tot mai sarac, de parca o putere secreta ii sorbea apele si viata.

Oriunde priveam zaream note de cenusiu, gri, nuante terne, fara viata. Probabil aveam nevoie de ruperea asta din programul de zi cu zi pentru a realiza ca sunt vie, ca mai am atatea de spus, ca viata nu incepe si nu se termina cu un contract esuat sau o relatie amanata la nesfarsit. Mi-am sprijinit coatele pe genunchii ce mi-i ridicasem pe un trunchi doborat, in taieturile caruia se vedea sclipind stins si lipicios rasina. Am tras aer in piept simtindu-mi plamanii incarcati cu o boare noua, am sarit de unde adulmecasem mirosurile amestecate si am zarit in partea opusa puieti de brazi, miniaturi de Craciun, de un verde nefiresc, in toata lipsa de culoare ce domina imprejurimile. Am zambit, vedem mereu doar ce ne permitem sa observam… Cerul se intunecase si cateva stele sclipeau rece ca niste luminite de speranta, prezente pentru cei care au ochi sa le vada. Am dat cu piciorul intr-o piatra care s-a rostogolit cativa metri, mi-am strans haina mai aproape de mine, incepusem sa simt frigul si am pornit agale spre oras, mirosind izuri amestecate de pamant rascolit, de ierburi uscate prafuite, de salbaticie si apoi in apropiere de primele case,  intampinata  de arome placute familiare, de mancare, de oameni, de viata. Gandul la cina mi-a devenit dintr-o data placut, am sunat, usa s-a deschis aproape imediat, lasand friptura abia scoasa din cuptor sa-mi starneasca foamea de care uitasem complet. M-am lasat condusa spre vocile bine dispuse care se auzeau povestind, razand, testand delicatese si am realizat ca nu mi se simtise lipsa, lumea se rotise mai departe cat absentasem eu, doar ca bucuria de a ma fi reintors printre ei, capata alt sens.