Calea

E inca intuneric ma trezesc cu o tresarire gandind ca l-am pierdut iar. Dar nu, e inca noapte spre sfarsit, pentru ca zorii se anunta alburii, diluand vag intunericul. Ma ridic, ma uit cu o miscare rapida la ceas si vad ca mai este putin. Renunt sa ma mai schimb, iau la repezeala o bluza mai groasa peste pijamaua portocalie labartata, ma pufneste rasul cand ma gandesc cum arat, dar nu-mi bat capul. Nu mai e timp de pierdut, agat din viteza aparatul foto si ies incetisor pe usa,  ale carei geamuri deja se albisera sub impresia zilei care crestea rapid.

Afara m-a intimpinat o racoare placuta amestecata cu aerul sarat. Cei cativa trecatori aveau ochii la fel de carpiti ca si ai mei, asa ca m-am simtit in siguranta. Nu aveam decat de trecut strada micuta si am pasit cu grija pe nisipul inca umed si rece. Clipeam des incercand sa ma dezmeticesc. Mi-am lasat slapii sa-mi ocroteasca talpile inca incalzite de moleseala patului si am inaintat hotarata spre marea care se trezise si valurea stins, abia lingand tarmul, fara nici un val. Am scrutat zarea: nori! Un usor regret incepea sa-si faca simtiti coltii. Mi-ar fi parut rau sa fi” zburat” degeaba din pat, sa prind o zi cu nori, drept in locul de unde ar fi trebuit sa rasara soarele. Incapatanata m-am asezat pe un sezlong care inca mai pastra raceala noptii. Mirosul de sarat se simtea mai puternic aici, insa plaja era destul de animata pentru ora cruda a diminetii. O pereche statea rabdatoare pe un prosop, doi pensionari schimbau impresii intr-o limba pe care n-o pricepeam, pe dig un pescar parea impietrit intr-o pozitie de asteptare, contopindu-se cu linia orizontului.

Tot caznindu-mi ochii sa vad de unde ar trebui sa apara soarele am zarit ca o parere, un punct de un roz aprins si curioasa m-am uitat atent. Printr-o spartura de nori astrul se ridica vioi imprastiind roi de raze, colorand intr-o paleta intreaga de rozuri cerul si dand marii un aspect de metal lichid. Pe masura ce discul devenea vizibil, pe mare se crease ca o cale argintata, sclipind in vapai care zapaceau privirea. Fericita m-am uitat in jur dar spectacolul pe care-l dadea natura, ramasese ignorat de cea mai mare parte a lumii. Batranii continuau sa barfeasca cu voci hotarate, tinerii se pozau reciproc, iar pescarul imprumutase doar culoarea marii rozalii, fara a-si schimba pozitia. Totul a durat putin, cercul soarelui de un roz dureros privirii a disparut iar in nori, pentru a reaparea peste putin timp intreg deasupra, domnind suveran asupra zilei. Nuantele de roz au palit, tot ce-a ramas era calea aurita lichida ce unea tarmul cu proiectia soarelui in mare. Mi-am strans bluza mai aproape si m-am intors in pat sa mai prind un pic de somn, zambind spectacolului primit cadou fara sa fi facut nici un efort si visand o leganare lina pe o cale imposibil de urmat…

Textul face parte din Provocarile de luni, lansate cu talent de Psi. Texte pe aceeasi tema au mai scris:

http://www.psi-words.com/?p=4361#comment-5369

http://verovers.wordpress.com/2011/09/12/nesfarsita-cale/#comment-1215

http://dictaturajustitiei.wordpress.com/2011/09/12/calea/#comment-3464

http://scorpio72.wordpress.com/2011/09/12/provocare-calea/#comment-4977

http://tiberiuorasanu.wordpress.com/2011/09/11/calea/#comment-11956

http://cita-topa.blogspot.com/2011/09/calea.html?showComment=1315814162637#c7160806331654450701

http://labulivar.wordpress.com/2011/09/12/calea-celor-o-mie-de-zile/#comment-3069

http://rokssana.wordpress.com/2011/09/12/calea/#comment-9120