Duzina de cuvinte: Mistere(4)

Simteam acut in picior durerea provocata de aripa deteriorata a masinii, care alunecase in gol, in aceeasi secunda in care ma agatase si pe mine, iar frica aproape de dementa care isi facuse culcus in inima mea o simteam ca o gheara rece definitiva. Am zarit in cadere un copac colorat ciudat, pozitionat solitar fata de restul padurii, invaluit intrun fel de aura cu sclipiri din argint. Caderea se derula prea incet, iar eu reuseam sa disting o serie de amanunte parca bizare, care nu se potriveau povestii. Se pare totusi, ca nu mi-era sortit sa sfarsesc in vagauna ce capatase o alura ciudata, imaginile se alungisera nefiresc, iar zgomotele se auzeau tot mai  stins.

Intr-o clipire de secunda, ca o scuturare de bagheta, mi s-a schimbat norocul, cu o imagine noua: era  un inceput de seara, cerul capatase o culoare  catifelata albastru inchis intens, sustinand doar o stea ce licarea rece, distant. Eram intinsa pe o patura sub cerul liber, iar in apropiere o silueta cu spatele la mine, manevra ceva la foc. Caldura placuta imi incalzea fata si am realizat ca nu ma mai doare piciorul, iar atmosfera de sfarsit de zi, lumina aurie, jucand in flacari molcome, omul preocupat, mi-au alungat spaimele.

- Unde sunt? am reusit sa soptesc.

Omul s-a intors incet si am recunoscut figura barbatului  pe care-l vazusem sarind peste parapet in goana fara speranta cu ceva timp in urma, era intact!

- Nu conteaza locul unde te afli acum, oricum nu vei ramane prea mult aici, doar cat sa-ti tragi sufletul, sa-ti recapeti increderea in tine, sa poti face fata la ce urmeaza. Am incredere ca vei reusi. Nu uita orice ti se intampla, sa nu renunti sa lupti, speranta vine mereu cand te astepti mai putin!

Vocea lui era blanda, imi intinse din nou lichidul al carei aroma o simtisem si o cunosteam  deja. Nu-mi doream decat sa ma odihnesc, dar parca o sete hipnotica, impotria vointei mele, ma atrase sa beau si ma arunca iar departe…