Leapsa cu 7 intrebari

Am primit prima oara leapsa aceasta de la Kadia, dar mi s-au parut complicate intrebarile, nu ma pasioneaza sa-mi imaginez cum ar fi daca as fi altcineva, in alt loc sau sub alta forma. Mi se pare mai interesant sa-mi explorez valentele situatiei actuale. Totusi dupa a doua invitatie de la Alicee, pana nu se aduna si altii care-mi paseaza aceeasi poveste, am sa incerc sa ma imaginez altfel:

 

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta ? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)

 

Despre carte, m-am gandit la “Locuri in inima”, ca-i mai recenta, eroina a activat in mai multe tari, mi-ar fi placut s-o vad, sa ma inspir si desigur sa fac muuuuuuulteeeeeeee poze!

Film? N-am vazut in ultimul timp nimic care sa ma incite sa fiu acolo. Poate in Sissi sa hoinaresc prin palatele alea imense, sa particip la baluri, sa admir rochiile fastuoase, coafurile si bijuteriile.

Cantec? Un clip de vara, cu cocteiluri, intr-o tara cu palmieri si clima calda si-un party de o noapte pe malul marii!

 

2. Dacă ai putea să-ţi alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus? 

Cand eram mica imi placea Madalina, cred ca aveam o carticica in care eroina principala avea numele asta, intre timp fiecarui nume ii asociez o persoana…si-mi trece dorinta!

 

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru un an şi de ce?

Ar putea fi Italia, pentru ca-mi place limba, clima, apropierea marii din aproape toate directiile, mancarea, aromele si nu in ultimul rand, parca fiecare oras are tone de istorie, cladiri vechi si povesti nespuse.

 

4. Care e visul cel mai neobişnuit ce l-ai avut şi ţi-l aminteşti?

Eram prin generala, citisem o carte cu niste copii care zburau. De atunci am visat si eu de cateva ori ca falfai din maini, ma ridic lent desupra orasului si circul  deasupra tuturor, savurand inaltimea si neobisnuitul.

 

5. Povesteşte o zi din viaţa ta, imaginându-ţi că eşti un animal.

As fi o pasare, plutind dusa de curenti si minunandu-ma de ce fac oamenii, de privelistea de sus a oraselor.

 

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai ales-o?

Hmmm, iar intrebare grea! M-as gandi la cineva care m-a enervat recent, l-as alege si m-as stradui sa-i stric ziua la munca, la bere cu prietenii, in pat cu prietena si eu stiu? la moment mi-ar mai veni mie niste idei traznite! Glumesc…

 

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?

As fi infiorator de nenorocita! Sunt un om care iubeste societatea, care impartaseste fiecare mic detaliu cu altii, care trebuie sa sporovaiasca si sa rada, lucruri care nu le prea poti face singur. M-as caina o buna parte din timp si habar n-am daca as reusi sa trec peste moment. As cauta ceva de mancare si as continua sa sper ca totusi mai exista cineva viu…ca nu merit eu sa raman singura in Universul asta!

 

Gata! Am reusit sa ma achit de obligatie. Daca vi se pare amuzanta sau macar interesanta, va invit sa raspundeti si voi la intrebarile de mai sus, fie aici, ca si comentarii, fie pe blogurile personale.

 

Predau leapsa mai departe la: Oana, Scorpio, Coolnewz, Happy.

Cinque terre- frumuseti stancoase(II)

Cea de-a doua localitate de pe traseul oraselelor de pe tarmul Marii Ligurice a fost Manarola, cu aceeasi asezare in panta, casutele pastelate urcand de la nivelul marii abrupt pe versantul muntelui, taind stradute care iti testeaza rezistenta fizica, unde din cand in cand mai coboara cate o furgoneta pitica sau se iveste cate un magazin alimentar sau de suveniruri. Cladiri croite simplu, dar lasand o impresie placuta prin nuantele calde folosite, obloane din lemn care vara  alunga soarele torid, iar acum confera o nota de somnolenta dupa sezonul lipsit de turisti. Intimitate cum se intampla in oraselele mici cu balcoane aproape lipite deasupra strazii, haine puse la uscat pe sarme spre strada, predominantele barci inca in repaus, terase goale. In imediata apropiere a caselor, terenul inverzit doar partial este acoperit de vii, din spusele reclamelor produc vinuri deosebite si nelipsitii lamai debordand de fructe galbene, grasune.

Obositi, am decis sa facem un popas pe malul marii. Soarele ne incalzea generos, golfuletul aduna intr-un pumn sever de roca cenusie neregulata, marea azurie  de o limpezime ametitoare. Porumbeii curajosi au gustat putin din masa frugala pe care am servit-o, am ascultat fara sa ma satur pulsul ritmic al marii, spuma dantelata care se risipea si se recrea cu fiecare val care se ridica semet si disparea in secunda urmatoare. As fi innoptat acolo, pandind micile delicii ascunse turistului grabit, dar din pacate mai aveam de bifat cateva localitati, asa ca am ridicat ancora si am incercat sa urmam calea tot pe faleza inalta spre urmatoarea localitate. Dupa o cotitura, insa drumul se inchidea, iar singura optiune era sa coboram la calea ferata si sa luam trenul din nou. Un lucru foarte bun este ca odata ce ti-ai cumparat bilet pe o distanta anume, poti cobori  la fiecare statie si sa-ti continui drumul luand trenul urmator. Circula la intervale destul de dese, dar trebuie sa stii exact ce doresti, pentru ca cei din gara nu vorbesc engleza.

Odata ajunsi in tren am decis sa lasam cele doua localitati care urmau si sa o bifam pe ultima, cea cu plaja larga si relieful domol, Monte Rosso, lucru care s-a dovedit ulterior ca n-a fost cea mai potrivita alegere…

Wordeless Wednesday: Purple

Povestea a inceput la Carmen.

Romanii au talent…

… la a se face de bascalie la ore de maxima audienta. Pentru cine nu stie, titlul reprezinta o emisiune, cu oameni simpli ce dovedesc o oarecare pricepere intr-un domeniu, dar  care m-a facut sa ma indoiesc sincer de capacitatea romanilor de a discerne si  rationa, pana la urma. E adevarat ca nu ma uit la TV, insa vineri fiind in vizita la niste prieteni dragi care doreau sa vada spectacolul, a trebuit sa ma supun, fiind finala concursului. Nu mica mi-a fost mirarea sa vad tot felul de “talente” care mie mi s-au parut penibile, manevrarea cu o mana a cubului Rubik, o balmajeala de melodii care o poti auzi in orice birt cu oarecare vechime si faima, interpretat dupa ureche de diversi “artisti”, un prestidigitator care manipula atentia publicului ducandu-ma cu gandul la talentul celor cu “alba-neagra”. Au fost si oameni care si-au meritat locul, baiatul care se misca precum un robot sau trupa de surdo-muti condusi cu mare talent de o profesoara inimoasa( tot respectul pt ei, desi nu au castigat nimic!).

Ceea ce nu pricep realizatorii nostri de emisiuni e ca nu e destul sa copiezi de peste hotare, iti trebuie si un oarecare standard in a alege concurentii si de ce nu? in a da un exemplu celor care stau si ard gazul sprijinind gardurile in fata blocului. Imi vine greu sa cred ca acestea sunt singurele talente care ne reprezinta si ca cel care si-a “redus” bataile inimii intr-un mod cat se poate de penibil, vorbind in timp ce avea pulsul la minim, a intrunit sufragiile publicului votant. Ori cei care voteaza cred orice se spune/prezinta la TV ori intregul concurs e o mare cacialma si prin urmare o adevarata pierdere de timp, atat pentru cei care participa, cat si pentru cei care-i urmaresc. Singurii care castiga, sunt cu singuranta operatorii de telefonie mobila care incaseaza costul SMS-urilor.

Am ramas cu un gust amar, gandind ca un sarlatan care a folosit niste trucuri banale, a reusit sa impresioneze o tara intreaga si nu ma pot opri sa ma gandesc ca manevra asta se aplica si in alte domenii. Se pare ca TV-ul a devenit o unealta tocmai buna de a prosti populatia, in loc sa slujeasca scopului pentru care a fost creat, sa educe oamenii. Ce mesaj percep tinerii in urma celor trei care au castigat concursul? Ca metoda de succes in lumea de azi nu e sa muncesti, ci sa profiti de neatentia altora (cel cu inima) sau sa stai toata ziua rotind un cub si dovedind o abilitate care nu foloseste nimanui…

O dupa amiaza la Turbine

La ce bun zilele insorite daca stam in fata computerelor si nu prospectam orasul in care locuim, mai ales cand se intampla sa fie destul de rasfirat si plin de surprize? Asa ca ne-am luat de manuta, eu si camera din dotare, bineinteles cautand sa nu “ard” pozele cum am facut cu cateva zile in urma si ne-am focalizat pe un alt parc, de data aceasta pe malul Begai, in apropierea hidrocentralei, denumita simplu “Turbine” de catre timisoreni. Cautand putin pe net am aflat ca si aici si-a adus aportul prolificul arhitect Laszlo Szekely, in 1907,  plasand edificiul care exploateaza energia apei, in zona de est a orasului, acolo unde se gasea majoritatea industriei, fabrica de bere, abatorul, fabrica de palarii, de tutun. Initial aici erau o serie de brate ale raului, unele naturale, altele create pentru a deservi noua industrie infloritoare de la inceputul veacului, insa odata cu sistematizarea cursului apei, aceste canale au fost astupate, devenind strazi cu un aspect diferit fata de restul orasului.

In spatele Turbinelor se afla un teren intins aproape virgin, unde o buna parte este ocupata de doua lacuri, am zarit chiar o pasare ca un cocostarc gri fixand nemiscata luciul apei, in cautarea hranei (da! intr-un oras unde singurele animale libere sunt cainii vagabonzi vederea unei pasari de asa calibru, m-a uplut de uimire!). Din pacate lacurile sunt proprietate particulara, posibil crescatorii de pesti, ceea ce nu mi-a permis sa pozez ratele salbatice si eventualele vietati care misunau intr-un cadru salbatic. Zgomotul orasului era inexistent, domina doar oracaitul fara grija al broastelor si cantecul linistitor al greierilor. Dupa ce am ocolit lacurile, am dat de paraie in santuri tivite bogat de ierburi si stanjenei salbatici galbeni, alaturi de cateva case izolate cu o arhitectura originala, una dintre ele avand un acoperis din stuf extrem de interesant. O zona rupta de oras, racoroasa, unde viata curge parca mai lin.

M-am intors privind inca o data la pescarii rabdatori  care profitau, presupun, de zapaceala pestilor ametiti de turbine, pentru a-i prinde in carlig. Parcul se animase, cativa oameni cu patrupede de toate categoriile, iar din loc in loc cativa tineri care participau la ceva congres, formau  cercuri, asezati direct pe iarba discutand linistit. M-am intors acasa cu mintea odihnita, ducand zambind povara unei seri reusite. Va las in compania pozelor si va intreb: cand ati gustat ultima data din linistea unui parc?

Precious

Raspuns la provocarea lui Costin Comba, Life In Pictures.

Dupa amiaza cu aroma de ghimbir la Emotion Cafe

In dimineata zilei m-a sunat mama, spre sfarsitul programului de munca m-a vizitat sora-mea. Cam asa se intampla mereu, cand ma cauta una, brusc apare si cealalta, ca le chem eu gandindu-ma la ele sau e simpla coincidenta, n-am reusit niciodata sa ma edific. Si pentru ca ne intalnim destul de rar, nu pentu ca am fi grozav de ocupate, ci mai degraba din comoditate, telefonul ne e mai la indemana, am luat loc pe terasa de la Emotion Cafe, unde o alta membra marcanta a familiei mi-a laudat in repetate randuri limonada de o  diversitate delicioasa de arome, condimente si culori. Am luat doua, una de fructe de padure, acrisoara, racoritoare si cealalta de ghimbir. Desigur, ultima facea parte din prospectarile mele, desi nu era prima data cand am gustat ghimbirul. Il mai testasem demult intr-o combinatie de sofran, iaurt si miere, care ma lasase destul de debusolata la vremea aia. Sa fi fost si compania… nu mai retin exact! Revenind la limonada care statea in fata mea, i-am evaluat la prima vedere culoarea-destul de stearsa- si am sorbit pe pipaite usurel din paharul incapator. Hmmm, e greu de zis ce am simtit! Un amestec parca piperat ce mi-a luat glasul pentru cateva clipe. I-am dat si sora-mi, ca si in Morometii cu fasolea, sa se “arda” si ea. Cand i-am vazut reactia m-a pufnit rasul. Desigur ca ea s-a distrat in continuare pe seama mea, pentru ca nu m-am descurajat si am continuat sa sorb prin pai, bautura laudata de multi pentru efectul benefic. Cert e ca dupa fiecare inghititura mi-a trebuit timp sa-mi refac respiratia si sa-mi recapat graiul, iar aroma m-a insotit pana acasa si parca mai persista vag si dupa ce am mancat.

Atmosfera pe terasa destul de degajata, singura mea nelamurire a fost prezenta unui caine cam iritabil, al carui stapan il striga intr-una peste capetele tuturor, iar ceea ce initial fusese amuzant, a devenit oarecum obositor. Norocul nostru ca animalul a decis ca vrea sa faca galagie pe alta latura a terasei, decat cea pe care ne situam noi si focarul de scandal s-a indepartat suficient cat sa-l putem ignora. Intre timp a mai aparut un caine, adevarat de data asta, mare, alb, blanos si care s-a facut covor pe toata durata in care stapanii lui si-au baut racoritoarele. Din cand in cand un pui de beagle survola spatiul dintre mese, dar nu apuca sa faca prea multi pasi de unul singur, la cat era de dulce cu urechile mici, clapauge si codita cu varful alb, toti de la mese il luau sa-l dragaleasca putin. Cum aparea clientii cafenelei erau cu ochii si mainile dupa dragalasul mic, care patina de zor sa scape, dar se lasa in final smotocit. Dupa o vreme a aparut si stapanul inalt, suplu, relaxat, a pus saculetul cu urechi clapauge pe umar si s-au pierdut printre trecatori.

Am respirat adanc aroma pavajului racorit de ploaia care abia se oprise, mi-am condimentat invelisul bucal cu restul de limonada la fel iute ca si la inceput si am plecat agale spre casa. Mi se pare mie sau deja se simte mirosul vacantei?