Fotopoetizând Seaca de pădure (partea a treia)

Dimineața a venit prea repede, n-am auzit telefonul sunând, mi-au trebuit minute bune să-mi dresez membrele să se alinieze pe scări în jos și să-mi ordonez logic fărâmele răsfirate de idei. Ne-am unit două echipe și am urcat iar în Veleni, de data asta făcând dreapta la intersecție, nimerind drept după terminarea slujbei de duminică. Ne-am salutat c-o parte din femeile cunoscute o zi înainte și am intrat în bisericuța mică, unde femeia de la lumânări ne-a spus că de trei zile tot satul vorbește despre noi și pozele noastre, că le-am adus un subiect de discuție într-un loc unde nu se întâmplă mai nimic.
Cât am sporovăit eu în interiorul bisericii, restul găștii s-a împrietenit cu un om în vârstă, îmbrăcat frumos de duminică, pe care l-au convins să ne arate gospodăria. Avea doi iepuri unul mic, alb pătat și pufos, pe lângă care celălalt părea gigantic. S-a umplut bietul om de blană de la iepurași, dar ne-a lăsat să-i pozăm tot ce-am vrut, până și caprele aflate pe-un tăpșan în apropiere. O bătrânică cu mâna-n ghips și ochelari cu rame ca niște ochelari de scafandru, înconjurată de rățuște, ne-a tăiat puțin calea, însă nu auzea aproape deloc și chiar urlând n-am reușit să ne înțelegem cu ea.

Fiecare poartă avea un steag mai mult mai mai puțin zdrențuit, decolorat dinspre negru după câți ani trecuseră de la ultimul mort și crucile colorate cu acoperișul micuț, al celor trecuți dincolo, așezate grupat lângă intrare, fie în interior, fie imediat la ieșire, în lateral. Căldură mare și pustietatea de prânz, ne-au făcut să vizităm cele două birturi din sat, unul închis, celălalt cu stăpânul prin preajmă. Am luat o gustare amestecând pufuleți, biscuiți sărați, chipsuri, berici și ce-am mai găsit de vânzare pe acolo. Ne-am reunit și cu alți colegi ce aveau traseu în partea ce-o făcusem noi c-o zi înainte, am agățat un bătrânel simpatic, care avea să fie cea mai frumoasă experiență din weekend.

Căsuța muzicantului (că și asta făcuse omul la viața lui, printre multe altele, fusese lăutar) era colorată blând într-un vișiniu stins, în pantă blândă și c-o curte plină de copaci umbroși, o plăcere într-o zi caniculară! Ne-am așezat pe trepte la povești, omul trăise al doilea război mondial, cu trecerea nemților și-a rușilor, amesteca amintiri din copilărie, cu povestiri despre refugiați, istoria satului și tristețea părăsirii, pentru că peste tot pe unde am umblat am dat doar de oameni bătrâni și case abandonate, tineretul fiind plecat departe la muncă, fără a se mai întoarce. La o bucată de vreme, a scos vioara făcută de tatăl lui și ne-a cântat câteva piese vioaie, care completau sonor atmosfera locului. Casa de lângă el, era de un albastru blând, o ochisem eu din ziua precedentă, însă ni s-a spus că proprietarii locuiau în altă parte și vin doar uneori, vara. La rugămințile noastre omul și-a luat vioara, contrabasul, cele două fluiere și am trecut printr-o spărtura din gard, alături la vecini. Iarba înaltă am călcat-o în picioare să avem puțin loc de manevră, umplându-mi adidașii de niște boabe mărunte și aspre ca șmirghelul. Băieții au zburătăcit cocoșul, pe care l-am ratat când și-a umflat aripile, l-am prins doar când se pregătea să se lanseze.

Chiar dacă ar fi fost să nu-mi reușească nici o poză, doar simpla relaționare cu acest bătrân muzicant, cu vorba măsurată, o căruță de povești și cântece pe măsură, ar fi meritat din plin. L-am părăsit după o vreme, iar la final când am dat mâna, ne-a spus surprinzător să vorbim mereu frumos cu oamenii…

Am mai bătut o uliță perpendiculara pe drumul principal, pozând un om cu-un clop negru lângă nelipsitele și viu coloratele cruci din porți, iar apoi am dat peste un grup de trei femei toate destul de înaintate în vârstă, ce se odihneau pe iarbă. Una deja câștigată de colegii din ziua precedentă, ne-a poftit în curte și-n casă, ne-a povestit pe unde-i sunt plecați copiii, de câte ori îi vin nepoții pe an și cât de singură se simte adesea în gospodăria mare. M-a amuzat oscilația ei inițială între dorința de a povesti cu noi și frica de străinii care-ar putea-o ataca. A învins curiozitatea…

Soarele cobora din nou, umplând totul cu lumina aia superb fotografică, am ajuns iar la fântâna unde în ziua precedentă o femeie își limpezea rufele, am plecat lăsând în urmă satul ce-și deschisese timp de trei zile sufletul în fața noastră.

Pe drum am ochit o ultimă casă colorată viu, cu câteva femei la poartă. Ne prezentăm, ne rugăm de niște apa, primim permisiunea să pozăm în interior și printre cadre aflăm că proprietarii serbează anul viitor 50 de ani de căsnicie, iar bărbatul e călușar la bâlciul de Rusalii din comună. Ne-a arătat și costumul ce tocmai îl schimbase, ne-a chemat a doua zi să-l vedem în acțiune (din păcate, n-am reușit să ne trezim în timp și ne-am luat cu altele, înainte de plecare spre casă).

Seara s-a încheiat c-o poză de grup la un rezervor imens plasat pe-un câmp printre culturile de ceapă și varză, o cină c-un salău, apoi obișnuitele dezbateri pe marginea fotografiilor și a rezultatelor mai mult sau mai puțin reușite. S-a propus și-o expoziție, atât la noi în oraș cât și în Seaca de pădure, locul de unde am strâns atâtea imagini speciale.

Am întâlnit oameni deschiși, bătrâni vii, locuri deosebite, tradiții noi. M-am temut că mă vor deranja regionalismele sau perfectul simplu, mirosurile dure, brutalitatea omului simplu. Am trecut ușor peste părțile puține și insesizabil neplăcute. M-a surprins continuu ospitalitatea omului sărac, simplu, dar vesel în tristețea lui. Au o viață grea, într-un loc care devine din ce în ce mai pustiu, dar se bucură s-o împărtășească altora, sunt mulțumiți când îi ascultă cineva, fără a încerca să profite. La fel, romii întâlniți, au fost la locul lor, fără cerșetorie, obrăznicie, săraci dar acceptați.

Nu știu spre ce se îndreaptă zona, teamă mi-e că în câțiva ani colinele blânde cu iarbă arsă de soare, cu sate îngropate în grădini verzi întinse, cu fântâni cu bazine lărgi, vopsite alb, la îndemâna drumeților, căsuțe în pantă colorate viu, mai ales în albastru, se vor stinge în uitare, departe de civilizația agitată, în veșnice căutări a orașelor.

Anunțuri

Fotopoetizând Seaca de pădure (partea a doua)

Din ziua precedentă am omis o casă c-o bătrânică usor incovoiata de spate, pe care rudele o considerau zurlie, mie  părându-mi de-o vitalitate  tare molipsitoare. Mereu cu un zambet șugubăț, ne-a povestit cum venea de la câmp, în tinerețe, purtând pe cap coroniță de flori si brusc a smuls o buruiană cu frunze înfoiate și-a înfipt-o explicativ, la tâmplă, sub broboadă, să ne arate cât de mândră era. Cata seninătate! La ieșire ne-a preluat o alta, arsă bine de soare pe față și  mâini, dar doar cât o descoperiseră hainele, cu un turban visiniu rotit artistic in jurul capului. Contrastul puternic m-a izbit în prima clipă, crezând că are ceva boala de piele. Dimpotrivă, femeia era in regula , ba chiar se lăuda că are bărbat înalt, făcandu-le în ciudă celorlalte care-o priveau cu un soi de invidie, abia mascată. Am mers spre casa ei, însă bărbată-su o fi avut calități, dar chef de musafiri pozari, sigur nu.

Revenind la ziua a doua… m-am trezit greu, am dormitat întregul mic dejun și drumul de aproape o oră până la Veleni- satul ce urcă prăfos din Seaca de pădure și se întinde leneș pe firul ulitei pe 7 km. Am parcat sub niște pruni, rucsacul în spate și am dat binețe primei femei întâlnite în cale, dornica de actiune. Decizie neinspirată, ne-a luat din vole scurt, a zbierat ca cheama politia, i-a montat pe cei din jur, care deși n-o aprobau nu le dădea inima să se apropie de noi. Imaginea idilica a satului din ziua precedentă s-a prăbușit cu zgomot, am grăbit pasul departe de zgomot și apoi treptat am constatat că pe masura ce inaintam totul devenea pustiu. Căldură de miez de zi, cer fără nori, câte o mașină trecând în viteză ridicand o ceată prăfoasă, căruțașii privind curioși dar nu suficient cat să intre în vorba cu noi…nu se lega nimic.

Totuși, la o poartă lume adunată și câteva mașini. Singurele evenimente din partea asta de lume sunt înmormântările, așa că m-am rugat în gând să nu fie și mortul prezent. Două bătrâne și-un moșneguț, ce arata ca si plecat deja dincolo, stăteau pe-o bancă; o fetiță roz se ițea dintre poalele mamei; am dat binețe și am ajuns să mâncăm la pomană (nu știu cât am progresat cu pozele, dar de mâncare n-am dus lipsă!). Foarte amabili oamenii, din păcate interiorul curții nu s-a potrivit cu intențiile noastre fotopoetice, așa că am luat desagii pe spinare și la drum! Satul toropit in căldura verii avea casele din ce în ce mai rare, lungi porțiuni de-un verde crud între ele, subiecte zero. O surpriză colorată, un cal, lângă o căsuță minuscula, cărămizie, cu geamuri albastre. Fond frumos, subiect-cal. Cum să potrivim calul, că stătea prea departe de casă? Curajoasa din mine stătea cu ochii pe funie și pe direcția de scăpare, dacă se înfurie animalul, de altfel, pasnic. Una din fete a tras de funie, mișcând calul, care blând, abia de ne-a băgat în seamă. Cadre amestecate, umbre dantelate, râsete, o mușca calul ăsta?, apare și stăpânul ușor alcoolizat, curios ce facem. Explicam, scăpam vii și ne infingem în birtul satului la umbră, scanam marfa putina, ne propunem să așteptăm să treacă zăduful, să le vina cheful oamenilor de vorbă. Nu avem stare la gândul că n-am cules mai nimic în ziua aia și forțăm soarele ucigător, până casele devin și  mai rare, iar natura verde, de început de vară, tot mai atotcuprinzatoare. Nehotărâte dacă să ne întoarcem sau nu, decidem rapid sa revenim la baza, urcăm repede în căruța ivită drept la țanc și ne „selfim” de zor, în timp ce căruțașul și femeia lui ne privesc răspunzându-ne cand plat, cand amabil, cu un  zâmbet nelamurit în colțul gurii. Mulți nu înțeleg ce tot moșmandim noi cu aparatele foto, dar sunt cuceriți de pasiunea pe care o arătăm și entuziasmul sincer la tot felul de amănunte inedite pentru noi, firești pt ei. Facem cu mâna câtorva cunoscuți (deja aveam vechime de dimineață!) și coborâm în curtea moașei. ÎI ascultăm povestea vieții, zâmbim și râdem la bărbatul posomorât care-o tot grăbește să ne scoată afară, îl pozăm și pe el puțin…dar fără a-i trezi interesul, plecăm la timp să nu piardă femeia serialul de la 6 seara (am uitat să întreb care…dar bănuiesc că-i telenovelă).

Plecăm și întâlnim la o poartă roșie, două fetițe moțate-palmier, cu bunica din dotare, cea mică încruntându-se amuzant, protestând la fiecare pas,zgrăbălindu-și des buba din genunchi dată cu albastru de metil, intrăm în casa unui holtei care ne prezintă posesiunile, doi porci gemeni ce se pozitioneaza ca-n oglinda si-un pisic dresat la scarpinat;  încearcă să ne convingă că-i o partidă bună de însurat, scăpam greu de el, dar ne conduce până la birtul de lângă fântână, unde lăsasem mașina. Soarele curgea ușor spre orizont, lumina era aurie blândă, oamenii pendulau între apă și case… Pretendentul a mai făcut rost de-un companion la fel de aghezmuit ca și el si insista de zor să mergem să ne arate ceva în capul celălalt al satului. Decidem că ar fi timpul să strângem tabăra, o tăiem mișelește intr-o clipa a lor de neatentie, ratând șansa de a ne procopsi în sat, dar cu mintea la cadrele puține și cam nereușite, ce urmau selectate și prezentate după cină. Am ajuns anesteziată în pat după 3 noaptea, căzând într-un somn scurt fără vise, dar cu sentimentul placut ca fac ceva ce incepe sa prinda usor contur…

Fotopoetizând Seaca de pădure (partea întâi)

Cursul teoretic de fotopoetica din iarnă, a avut practica, weekendul prelungit de Rusalii, tocmai trecut. Ne-am încărcat cu tot felul de bulendre pentru zile friguroase, că doar plouase toată săptămâna, iar pozele din locul unde urma să înnoptăm nu promiteau prea multe. Când am părăsit șoseaua principală și am intrat în Isalnita, mi s-au cam strâns umerii. Am parcat lângă două blocuri semănând căminelor din studenție și am hamalit bagajele în cameră. Surpriză! era ușor înghesuit, baia minusculă, dar decent și timp de patru zile doamna de la curățenie ne-a vizitat zilnic, dereticând și golind gunoiul. Mâncarea însă a fost subțire, puțintică și ciudat combinată (mă gândesc că au cosit tot lotul de mărar și ne-au bucurat pe noi cu el, asezonând toate felurile). De câte ori mergeam la masă, mă temeam de imaginația bucătarului, dar scăpările au fost neglijabile și după bătutul satelor zi-lumina, mi-a căzut bine indiferent ce-a fost în farfurie.
În prima seară ne-am obișnuit cu grupul, s-au fixat echipele, ni s-au repartizat asistenții care urmau să ne ajute pe teren, am gustat combustibilul adus de acasă (data viitoare îmi la pun pachețel  si eu ceva alcool adecvat!), am adormit puțin după miezul nopții, așteptând cu nerăbdare dimineața.

Descinderea în comuna Seaca de pădure a debutat cu aprobarea primarului, într-o echipă de trei grații și „tăbărând” pe prima casă colorată suficient, cât să ne atragă atenția. Proprietarul și-un vecin trebăluiau prin curte și nu prea pricepeau ce vrem, însă surprinși de atenția și insistența noastră, ne-au lăsat să ne invartim prin toată gospodăria, ne-au povestit cum mai e viața la sat. O bătrânică ne studia de pe treptele căsuței albastre, neînțelegând forfota și clănțănitul aparatelor foto. Debusolată de noile reguli din fotografia ce doream s-o invat, mă învârteam că o găina fără cap, încercând să nu leșin de la mirosul privatei sau lângă adierile porcilor. După câtva timp m-am lămurit cât să încerc și eu câteva abordări, vecinul cu șapca roșie a uitat să se grozăvească și văzând că-l vrem și pe el în poze, s-a așezat cuminte pe-un scaun, cu mâinile încrucișate muncite și arse de soare. După câteva minute, s-a plictisit însă să fie vedetă, așa că ne-am luat tălpășița, urcând ușor cu șoseaua și făcând la fel ca ea, stânga, lângă o fântână. N-am mai văzut fântâni cu două găleți și-o roată metalică ca un scripete mare care le aducea alternativ sus. Departe, în adânc, lucea stins si rotund nivelul apei. Ne-am odihnit puțin, ziua era ciudată, vântoasa și rece când intra soarele după nori, din ce în ce mai toridă în rest. O bătrânică in baston, cu broboada albastra de sub care ii rasarea cuminte parul complet albit, s-a apropiat privindu-ne aproape orb „Nu vă cunosc!” I-am explicat că n-are de unde, că suntem abia venite pe acolo și i-am povestit ce facem. Pentru cei mai mulți diferența între filmat și fotografiat a fost inexistenta și cam toți se temeau să nu apară la televizor in cine-stie-ce-postura. S-a mai ivit un băiețel cu bicicleta, dând ture din ce în ce mai aproape de noi, până l-am întrebat cum îl cheamă. A răspuns fără timiditate și ne-a povestit ce-i în susul străzii si cum merge scoala. Imediat lângă, un grup nomad de copii cu copii, un cort jerpelit, o grămadă de zdrențe aruncate alandala direct pe pamant și-un copilaș de vreo doi ani strângând în pumn un boboc de gâsca, ce părea inert. Cu apucăturile mele orășenesti m-am panicat, dar odată inapoi vertical, puiul galbenel a misunat vioi prin iarbă. M-am uitat curioasă la bebelușul din căruț pe care mi l-au arătat, destul de înfofolit pentru ziua caldă și care în pofida vocilor noastre și a gălăgiei, n-a schițat nici un gest… Țiganca tânără și frumoasă foc, privea placut spre noi, fericită și fără griji, făcând mai nimic toată ziua. Săraci ei, săraci și oamenii din sat, trăiesc pașnic, deși nomazii sălășluiesc acolo doar vara. Nu-mi dau seama dacă au încredere unii în alții sau pur și simplu nu e mai nimic de furat. I-am întrebat din ce trăiesc și au spus că vând fier vechi…

I-am părăsit descoperind mai departe o gașcă de „tinerele” îmbrobodite, toate peste 70 de ani. Una și-a ținut mana la gura cu basma cu tot, cât am povestit cine suntem, alta a căutat plictisită în cealaltă parte- doar o apare cineva interesant pe uliță, iar cea din margine ne-a poftit în batatura. Ca multe din sat nu mai avea bărbat, murise de câțiva ani, se temea să n-o atace careva noaptea, însă față de noi , niște oameni străini și-a deschis casa. Habar n-am dacă modul jovial de a povesti, faptul că eram trei femei singure sau plictiseala fiecărei zile într-un sat destul de mort, au catigat-o, însă în scurt timp ne-a poftit la o ciorbă de fasole și la niște pâinici rotunde abia scoase din cuptor. Cam greu de explicat uimirea mea și pofta de hămesită cu care am golit farfuria. Am povestit de toate în bucătărioara joasă, pe-un pat de paie, urmărind cu privirea săculeți de ierburi mirosind vag, atârnati de tavan, o pisică timidă încurcată printre picioare, ușa deschisă a camerei bune unde tronau înfoiate mai multe perne stivuite frumos una peste alta, carpete și șervete cusute manual sau la războiul de țesut. Mi-am amintit vag de-o bunica plecată demult dintre noi și-o jumătate de răsfăț pierdut în timp.

Femeia asta simplă, deși a trăit greu, nu și-a pierdut nici umorul, nici poftă de viață… mai rar pe la oras asa ceva!.Am coborât încet panta printr-o pădurice rară, spre locul unde lăsasem mașina, bine dispusă, c-o altă idee asupra satului și-a oamenilor care trăiesc aici. Din locul unde lasasem mașina se vedea cimitirul răsfirat sus pe deal și urcând agale prin iarba înaltă, arsă de soare, am zărit frăguțe, aproape coapte și cu-un gust divin. Vederea de sus nu era uimitoare, așa că am coborât inapoi, privind o latura părăsită ce avea câteva cruci vechi din lemn dantelat pe margini, cu același ciudat „acoperiș”, prezent la toate.
Am mai încercat o altă margine de sat, mai sus, intrând pe-o uliță curbata, cu soarele aruncand umbre lungi : intr-o curte un om si-un măgăruș, arătându-ne că seceta a crăpat rău pământul, în care oricum nu se prea face nimic, două femei păzind o poartă prin care un băiat căra c-o roabă  resturi ierboase. Peste drum o casă albastră (cea mai des întâlnită culoare…o fi sineala de albit rufele de pe vremuri?), cu cerbi vopsiți verzui și iarbă bogată în curte. Bătrânica abia s-a lăsat convinsă să ne lase puțin înăuntru, ne-am temut de trei câini pătați părând identici, până i-am îmbunat cu un rest de sendvici. N-am reușit să povestim prea multe cu ea, așa că ne-am retras având deja tolba plină de întâmplări și cadre foto. Spre seară ne-am întors la bază, unde urma să descărcăm pozele, să alegem ce-i cat de cat bun și să discutăm până târziu în noapte cum am putea aborda mai bine personajele, satul, fondurile, culoarea…

Amestecate de weekend

Cum nu mai „răsărisem” de-o vreme, mi-am pus alarma telefonului puțin după 4 dimineața, mi-am învins somnul care mă trăgea cu disperare înapoi în așternut și am ieșit curajoasă la taxi urmând să ajung în cealaltă parte a orașului, unde mă întâlneam cu gașca. În stradă, dau peste un vecin, căruia mă simt nevoită să-i explic unde merg, dar nu reușesc să-i schimb privirea aia pe care o arunci unuia dus rău cu pluta, însă, de jenă, nu face gestul ăla de rotit becul în zona tâmplei. Semiadormita remarc cu jumătate de ochi că orașul e viu indiferent de oră, ajung prima în parcare, încet ne adunăm, întârzie cineva, ca mereu, dar ne așternem rapid la drum, căutăm rapița promisă și constatăm că au rotit culturile din anii trecuți, e doar un câmp verde c-un peisaj drept. Cerul prinde nuanțe vii și chiar dacă nu am cine știe ce încadrare, exersez umbre și nuanțe. Iarba e înaltă și încărcată de o rouă grea, bogată…udă! Bocancii pe care-i suspectam că n-ar fi impermeabili îmi confirmă previziunile, după ce râdeam de câteva minute bune de un amic în bascheți, murat la maxim. Răsare galbenelul și cu lozinca „cine-i uscat la picioare e fraier”, plecăm să căutăm rapița, în speranța unui lan galben de lungimea unei priviri în zare. Găsim…dar plantele sunt abia la început de colorare, abandonăm. Zărim aproape de șosea niște cai, apoi o clădire fără geamuri și acoperiș spart. Rezolv oarecum caii în contralumină, îmi place mult cum strălucește iarba încărcată de mii de picuri, îmi ud blugii mai sus de glezna. Arta…sacrificii…intrăm în coșmelia ce se dovedește o fostă moară. Ne destrăbălăm fotografic, ne pândim între noi în căutarea cadrului care să exprime o stare, un sentiment, o părere. Executăm obișnuita poză de grup în săritură, desigur defazată după cum era de așteptat, cu unii în aer și alții (eu, de ex.) așteptând încă semnalul de lansare. Râdem bogat și din tot sufletul…
Spre prânz ne împrăștiem, încerc un somn agitat care nu se potrivește cu intențiile vecinilor harnici și întreprinzători, mă arunc iar în peisaj, de data asta pe malul Begai, prinzând calmul după amiezii pe-un debarcader izolat, digerand tolănită la soare o plescaviță cu de toate. Păsărele melodioase, ambarcațiuni rare, copilași încercând apa cu degetul, bicicliști mergând la poezie. Când aproape s-a scufundat soarele în apa cu fațete ce refectau cald și jucăuș lumina, mi-am urnit oasele spre centru să văd Voltajul ce urma să concerteze în cinstea Zilei Europei. Am cântat și eu cu ei (bine, urlat!), mi-am amintit versurile unor piese vechi, dar mereu tinere, am aflat că poți din clape să dai impresia unei orchestre (deși, cred că bănuiam demult asta…) și m-am întrebat fugar cum poate să cânte perfect, dacă nu face playback (?!), fiind răgușit auzibil atunci când vorbește în pauzele dintre piese?

Ar mai fi și duminica…dar s-o lăsăm pe un alt post…

poze aici si aici.

 

Treaba mea e si treaba lor?

Într-o seară, ieșind de la sala de sport, m-a abordat o colegă de suferință. Împărțeam același tramvai o bucată de drum, abia descoperisem! și din vorba în vorba, am fost și mai uimită să realizez cât de multe știa despre duminicile, familia și preocupările mele, deși eu o vedeam pentru prima oară și nu! nu fac parte din VIP-urile orașului…nici măcar ale zonei…
Într-o altă zi, un tip corpolent pe care-l știam vag de pe traseul tramvaiului (și pe care instinctiv îl evitam fără să-mi bat capul foarte tare din ce cauză), mi-a intrat brusc în peisajul vizual, explicându-mi că mă urmărește în fiecare dimineață de pe geam, că mă știe de la recensământ cu detalii, plus locație exactă, discuție pigmentată de tot felul de remarci ciudate, care pot fi catalogate cu mare tolerantă drept avansuri și pe bună dreptate drept grosolănie și marlanism.

Mă consider un om care-și vede de treaba lui și mă lupt cu dinții ca și ceilalți să mă trateze la fel. Cu toate acestea rămân uimită să constat cum unii, totuși, găsesc interesant să-mi contorizeze trecerile, ieșirile, aparițiile și li se pare chiar firesc cum procedează. Poate că ar trebui ca treaba asta să mă facă să mă simt importantă- onorata -recunoscătoare de a fi băgată în seamă, dar singura reacție instinctivă e că mi se strânge puțin cămașa în spate. Un asemenea interes ar fi explicabil, să zicem, la bătrânele pensionare  văduve, trase pe dreapta de viață, răspunzătoare de contorizarea evenimentelor din fiecare bloc. Orice altă persoană deținătoare de partener de viață, copil indiferent de vârstă, cățel-orice marcă, soacră-alea bune nu se pun (dar nici nu există!)!, serviciu… de masă/ galant/ non-stop, amantă-escortă, loc de veci select (enumerare in ordine aleatorie) care prezintă simptome de curiozitate nesănătoasă privind viața străinilor, ar trebui etichetată drept ciudățenie a naturii și evitată de la distanță, ca nu cumva fenomenul să se propage și să devină molimă!

Radio-șanț

Inspirată de o postare de aici, mă gândesc că uneori mi se întâmplă și mie, e adevărat mai diluat! E seară și mă întrețin pe mobil cu un amic…suntem vorbă lungă- mai ales eu- așa că după o vreme, îmi recapăt puterile pe fotoliul unde mă tolanisem după sală și drumul lent de la tramvai și-mi aduc aminte că mi-e foame. Încălzesc niște friptură din ziua precedentă ( comestibil să fie!) gătesc laborios un ochi de ou lângă, înregistrez sonor periferic sirena unei salvări/poliție/pompieri (în capătul de lume unde locuiesc e eveniment marcant și subiect de discuție pentru câteva luni!) și încerc să închei conversația până nu mi se sleieste definitiv ce-i în farfurie. Birui și leșinată de poftă dau câteva furculițe, fericită de cina încropită fără efort, în timp minim și cu gândul deja la lectura care urmează.
Serenitatea se încheie subit: îmi sună iar telefonul. Mă uit cu frică, dar e doar fie-mea: „Nu ești pe geam?” „Nu, mănânc!” „Uită-teeeeeeee, au venit pompierii!!! Eu-s la vecina sus, se vede mai bine de la ei!!!”. Oftez și cer lămuriri, până-mi finalizez resemnată oul. Nu aflu nimic, însă avem spion la fața locului. Dau la o parte perdeaua, dar nucul și-a găsit drept acum înmugurească! E noapte de altfel, iar ochelarii mei obosiți dublează luminile roșii intermitente printre care zăresc doar câțiva spectatori. Refuz să cedez ispitei, nu deschid geamul și abandonez „evenimentul” în favoarea unui duș fierbinte. Câteva minute mai târziu aflu prin ușa de la baie: unul și-a închis copilul în casă și vreo patru ore s-a chinuit să deschidă ușa, până a chemat pompierii. Mă gândesc dacă aș fi rezistat atât timp… La cât de panicată sunt când e vorba de fie-mea, decid că în jumătate de oră alertam tot ce avea număr de telefon! Cu un rest mic-mic de interes, întreb totuși cum au rezolvat problema. Fie-mea îndepărtându-se, plictisită de deznodământ, îmi răspunde cu juma de voce „au spart vreun geam, habar n-am!”

Cand ies din baie, afara e doar noapte, strada pustie ca mereu la ora asta. Adorm intrebandu-ma daca-s egoista sau indiferenta…

 

Iar nu mi s-a deschis parașuta!

Se făcea că era dimineață, zburdam cu căștile în urechi și cu mintea în toate cele patru colțuri ale zărilor și am ratat o bordura. Nu e prima oară și probabil nici ultima, deși-mi propun mereu să fiu mai atentă spre exterior. Cert e că am realizat panicată că zbor direct în bot și înainte de impact am avut doar un mic reflex să-mi feresc ochelarii. Nu mi-a ieșit decât parțial, așa că am luat brutal temperatura la nivelul solului și când am dus mâna la față mi s-a umplut de sânge. Desigur că nu mai aveam în buzunar decât o rămășiță mototolită de șervețel pe care mi l-am îndesat undeva lateral ochiului, mi-am scos ochelarii și i-am pus alături, constatând că încă au lentilele-ntregi și n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să stau pe jos, așteptând să mă dumiresc ce să fac mai departe. Auzeam în jur cum circulau mașini, eram pe trotuar și lichidul ăla roșu care încă-mi circulă prin corp, refuză să se oprească! M-am întrebat cât de caraghioasă sunt stând cu lucrurile împrăștiate pe caldarâm, dar preocuparea cea mai importantă era cât de mare e chestia ce-o am la cap… După câteva secunde… minute…hai să zicem un timp nedefinit, o doamnă m-a atins pe umăr și mi-a oferit un șervețel. M-a liniștit că n-am nici un crater în cap, ci doar o zbenghe mică, moment în care printre nas și șervețelul mototolit am zărit și un tip amabil care se oferea să mă ducă la spital cu mașina. L-am rugat doar să mă ajute să mă ridic, mi-am pus papornița înapoi pe umăr, mi-am luat plasa și m-am îndreptat singură spre Urgentele, care erau la câțiva păși distanță. Am abandonat repede ideea, văzând holul plin de oameni și câteva asistente care m-au ignorat deși eram oarecum plină de sânge în zonă feței. Am decis rapid că n-am ce face acolo, până nu caut o oglindă, să-mi constat singură „realizarea”. Nu era cazul de copci, sângele deja se oprise, mi-am pipăit și genunchiul care începuse să mă doară (mda, am niște eczema de asfalt și acolo!). În câteva ore mi s-a umflat grațios sprânceana, dar în dosul ochelarilor nu se observa asa tare.

După serviciu, am dat fuga la atelierul de reparat ochelari. La întrebarea ce-am pățit, am ezitat între două răspunsuri: m-a bătut bărbatul/ am căzut în flit. În timp ce-mi torsiona la loc rama, încercând să-mi prindă lentila, băiatul a zâmbit „mai sunt încă bărbați care-și bat nevestele?” M-am uitat curioasă la el. Cred că lumea lui e mai frumoasă că a mea…și așa ar trebui să fie la 20 de ani!

Azi, a două zi după marea confruntare, mă simt mai bine că ieri, dar contrar așteptărilor, arăt mai rău! Mi s-a umflat ochiul, are o culoare roz spre mov și aduc cu un pugilist abia coborât din ring, cu toată arcadă colorată puternic. Nu cred că mai are rost să pretind că am căzut. Oricum nu mă va crede nimeni! Așadar, m-a bătut bărbatul sau testez unele chestii sado-maso, inspirate din 50 Shades, că tot e la modă. Dacă aveți ceva sugestii, le aștept cu nerăbdare, mâine supozitionez că voi vira spre verde sau vinețiu turbat. Vorba ardeleanului când și-a luat mașină nouă și-i descria culoarea: știi tu nuanța aia de cer învolburat când vine furtuna? Ei, cam așa e, doar că-i verde!