Cat ne motiveaza competitia?

Urmaresc uneori duelul pe piata al unor firme care ofera  produse similare si ma  gandesc ca in acest caz intrecerea dintre ele poate fi benefica: incercand sa prinda, sa acopere, sa monopolizeze un sector cat mai larg de clienti, inzestreaza produsul cu destule calitati coplesitoare , lucru benefic pentru utilizatorul final si  aducandu-l in starea de hipnoza in care scoate cardul si duce acasa tot magazinul.

Tot la fel in cadrul unui grup de studiu stimularea intrecerilor intre participanti poate duce la performante deosebite. Multi dintre noi am urat-o pe tocilara clasei care impusca fara efort vizibil notele de 10 si uneori prinsi pe picior gresit cu o intrebare al carui raspuns nu ni-l aminteam, i-am fi rupt degetele cu care se anunta ca ea stie.  Umilirea atotstiutoarei ne obliga sa nu fim chiar coada clasei si chiar daca locul intai era adjudecat mai puteau exista rasturnari de situatii pentru urmatoarele posturi libere sau satisfactia sadica, e drept rara, in care soricelul-de biblioteca o scrantea.

Obisnuiti de mici sa luptam pentru primele locuri si coronita de lauri, unii continuam in aceeasi maniera, ascutindu-ne coatele si incercand sa penetram atentia obosita a sefului, pentru obtinerea unui post mai bun, a unei prime grasute, a unui loc in deplasarea peste hotare la specializare.

Intrebarea care se pune este in ce masura competitivitatea ne face mai buni, ne impinge  sa ne intrecem intre noi  trecand peste orice, conferindu-ne  motivatia  continuarii ascensiunii? Odata ajunsi intr-o pozitie satisfacatoare continuam sa ne depasim colegii doar pentru ca putem sau colaboram, pentru ca in fond tragem cu totii la aceeasi caruta? Ca o paranteza, am vazut o intrecere sportiva intre handicapati, intr-un film impresionant. Saracii se chinuiau cum puteau sa treaca linia de sosire, unul era gata sa-si aloce primul loc cand a vazut un alt alergator care s-a impiedicat. S-a oprit indiferent ca pierdea locul intai, s-a intors si a ajutat la ridicarea celui cazut,  trecand impreuna mai multi, la gramada linia de sosire. Revenind, cand ne oprim sa intindem mana  celui de langa noi? Mai cantareste omenia si colegialitatea, in balanta fata de bani si aprecierea sefului? Cand gresim, ne asumam greseala sau dam vina pe colegul care lipseste, stiind ca nefiind de fata nu se poate apara si in felul asta furam nitel startul? In competitiile din lumea reala mai exista „fair play”? Pentru ce ne sapam unii pe altii intr-un loc unde pozitiile sunt egale, fiecare are locul sau si nu mai ai unde sa promovezi? De ce ne inghesuim sa fim primii la coada la factura de cablu, cand sunt doar trei persoane si dureaza poate 5 minute in plus? Care e motivul pentru care daca avem un prieten comun ne straduim sa-i demonstram ca doar noi meritam titlul si suntem gelosi cand nu obtinem primul loc in gratiile lui?

Inclin sa cred ca fiind programati de mici sa avansam continuu nu ne putem sau nu ne dam seama ca ne putem opri. Competitivitatea ne ajuta sa ne imbunatatim performantele profesional sau in alte domenii  dar nu ne scuteste sa fim oameni, nu ne permite sa uitam ca de multe ori scopul jocului nu este de a invinge ci de a participa, de a te masura cu cineva asemeni tie si de a incerca sa cresti folosind un etalon. Dorinta de a fi primul pana la urma ne impinge sa evoluam sau ne impiedica sa vedem traseul pe care il parcurgem, orbiti de cupa stralucitoare de la final?

Datorii care ma onoreaza: Teo Negura, Cristian Dima, Gabriela Elena, Mirela, Gabriela Ilies, Carmen Negoita

Anunțuri

32 de gânduri despre „Cat ne motiveaza competitia?

  1. Competiţia e bună atunci când ne dorim să ne întrecem pe noi înşine şi să devenim mai buni decât ce am fost înainte nu mai buni decât alţii. Satisfacţia unui câştig obţinut prin metode „dubioase”, în mod normal nu ar trebui să existe. Doar că pragmatismul, mândria, invidia, ura îşi face mult mai uşor loc, decât iubirea, prietenia, modestia sau altruismul. Am spus-o de mai multe ori că trăim într-o societate cu principii aiurea şi ne încăpățânam să-i creştem acest rol.
    Poate ar trebui să ne amintim ce spunea Ghandi: „Fii schimbarea pe care o vrei să o vezi în lume”

  2. Pingback: Gladiatorii secolului XXI « Gabriela Elena

  3. Ca și Cristian, cred că competiția e bună când o ai cu tine însuți.
    În rest, trebuie folosită cu drămuire, spre a nu te pierde pe tine, pe drum, în timpul cursei în care te-ai înscris. Dar nici celalaltă fațetă a ei nu e de neglijat: neimplicarea, starea pe margine; sub scuza onorabilă că nu vrei să-ți pierzi omenia participând la ea, ratezi startul, dar și finișul.

  4. Competitia ar trebui sa ne determine sa ne imbunatatim performantele si sa ii folosim pe ceilalti competitori doar ca si elemente de comparatie. Presupune implicare si rezultate. De cele mai multe ori, din dorinta de a fi pe primul loc, regulile jocului sunt uitate si se apeleaza la tot felul de mijloace mai putin onorabile de a castiga. Se merge pe ideea ca „invingatorul ia totul”. Gresit. Invingatorul nu insemna nimic daca nu ii avea pe ceilalti competitori in jur. Competitia incita la actiune si la autodepasire.

  5. Pe de alta parte, nu suntem suficient de pregatiti moral pentru concurs. Toti traim cu ideea sa trebuie sa fin invingatori iar celelalte pozitii in clasament, nu conteaza. Apoi, dupa ce invingatorul sta o vreme pe podium, traieste drama vietii lui cand trebuie sa coboare. Competitia se transforma astfel, intr-o lupta a orgoliilor, care aduce in primplan, sub obiectivul ochiului public pe cineva. Daca ar trebui sa asociez competitia cu un slogan, atunci acesta ar fi ” Just do it!”. De cele mai multe ori insa, ea e sub emblema „the winner take it all!”

  6. draga mea, în cursurile de negociere există un joc care dezvăluie natura umană cel mai bine. el se numește câștigă cât de mult poți și am avut ocazia să îl joc, dar și să îl moderez de multe ori. ideea este că oamenii, împărțiți în două grupe au ca unică sarcină de a câștiga cât mai multe puncte prin selecția a trei litere, x, y și z. jocul nu se numește tu câștigi și eu nu, ci câștigă cât de mult poți.
    când îl joci prima oară este posibil să spui că nu ai înțeles toate regulile lui, toate elementele acestui joc, oarecum copilăresc. dar când a doua și a treia și a n-a oară faci exact aceleași greșeli, centrat nu pe a câștiga tu, ci a pierde celălalt, ce mai poți spune?
    competiția face parte din natura umană, din felul nostru de a fi.
    și chiar dacă am mai trăit o etapă în care ar fi trebuit să facem echipă cu adversarul, la o nouă răscruce tot competitori ne vom găsi… 😆

  7. Pingback: Iarna pe blog « Mirela Pete. Blog

  8. Îmi voi spune părerea amintindu-ți un film excepțional, pe care sigur l-ai văzut și unde Competiția (!) arată că și iubirea pierde (ei, s-a lăsat cu happy end, că era film), în fața dorinței de a câștiga, sau mai bine zis, de a arăta că ești competitiv și că poți fi cel mai bun. Și că tu ești câștigătorul…

      • L-am revăzut recent (ei, în primăvară, dar tot recent se cheamă). Acum 30 de ani eram prea mică pentru a înțelege mai mult decât amorul celor doi. Acum l-am înțeles așa cum este. E dur, să știi. Merită, oare?! Dacă ai ocazia (pe Cinemax l-au dat), nu pregeta și vizionează-l din nou, e un îndemn prietenesc. Privirile celor doi spun totul. Iubirea, talentul, COMPETIȚIA…banii…ei asta-i! 😉
        O seară de basm!

  9. Pingback: Iarna pe blog II « Mirela Pete. Blog

  10. Pingback: Invitatie: Antologia gafelor «

  11. Pingback: VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI

  12. Pingback: PEŞTERA URŞILOR « Madi şi Onu Blog

  13. un lucru e cert: ceea ce facem trebuie sa fie … masurabil intr-un fel sau altul. Si de aici vine imperfectiunea. La scoala suntem evaluati dupa notele pe care le luam – atunci facem tot posibilul sa luam note bune chiar daca asta dauneaza uneori procesului insusi de invatare. Si tot asa, treaba se repeta ulterior la alt nivel. Fotbalul se joaca pe goluri, nu? 🙂 Un meci urit dar cistigat cu 1-0 e mai bun pentru echipa decit unul frumos pierdut cu 5-4 …

  14. Pingback: Serafina! « Mirela Pete. Blog

  15. este totusi, pana la urma, o problema de educatie si de autoeducatie.
    daca ti s-a inoculat de mic ideaa ca trebuie sa fii cel mai bun, in tot si toate, daca singura nota care a contat a fost 10, fara 10-, fara 9 … daca ai luat toate tampeniile astea ca litera de lege, fara sa-ti pui intrebari si fara sa te mai si razvratesti cateodata … atunci precis faci parte din categoria celor care se recomanda cu seninatate „sunt o persoana foarte competitiva”, adica una care nu stie sa piarda, care nu suporta sa nu fie prima, si care pana la urma ajunge tot mai greu de suportat si , pe cale de consecinta, tot mai singura si mai nevrotica.
    dupa cum exista si cei de pe margine, care nu se baga niciodata pt.ca sunt mai presus, pt. ca nu conteaza, pt.ca nu le convine, pt. ca e mai zen, pt.ca, de fapt, asemeni celorlalti, le e frica sa nu piarda.
    asa ca pana la urma tot calea de mijloc ramane valabila, aia unde te arunci sa faci lucruri care nu le-ai face daca n-ar fi concurenta, te bucuri de lauri daca reusesti sau iti lingi ranile discret dac-au invins ceilalti.

    • cred ca important in tot procesul acesta este sa nu te pierzi pe tine insati, sa inveti sa digeri aproape la fel sau in masura in care se poate face acest lucru, victoria sau infrangerea, care se inlocuiesc una pe cealalta adesea, sa iei ce este de invatat din fiecare experienta si sa mergi inainte.

  16. Pingback: VIS ALB DE NICĂIERI « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI

  17. Pingback: Din spațiul celtic. Enya « Mirela Pete. Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s