Ganduri razlete

De curand a plecat intr-o lume mai buna o vecina care face parte din copilaria mea de acasa. Era mama prietenei mele din postul anterior, o femeie mereu calma, care ma tolera sa ma joc pana tarziu alaturi de copiii ei si desi faceam o galagie de nedescris ne certa pe un ton calm si nu ma trimitea niciodata acasa. Se juca uneori impreuna cu noi rummy, de la ea am invatat tehnici si „etalate”, explicate mereu cu rabdare si toleranta, am gasit mereu in casa lor adapost si sfaturi, chiar in unele probleme sentimentale sau in razboaiele mele infinite cu mama. Dupa ce m-am aclimatizat in Timisoara, ma primea cu drag in vizita. Aveam un lantisor fin de aur cu valoare sentimentala mare, a carui cheita de inchidere se bloca in pozitia deschis. Intr-una din dimineti am constatat ca nu-l mai aveam la gat si dupa ce l-am jelit o vreme, am incercat sa ma obisnuiesc cu pierderea. Vecina aceasta m-a vazut ca-s necajita si cand i-am zis ca mi-am pierdut lantisorul, mi l-a dat, il gasise langa banca din fata blocului. Stiu ca tinea mult la mine, dar gestul acesta mi-a dovedit ca onestitatea ii ramasese neschimbata.

Uneori ma vedea tricotand duminica si ma dojenea bland, pe vremea cand credinta, pentru mine, era ceva abstract si tocmai de aceea numai buna de ignorat. Radeam si tricotam mai departe. Uneori dadea de pomana pentru primul ei sot, mort de cand eram noi mici. Ma bucurau mancarea gatita, dar mai ales farfuria noua si cana, pe care puteam sa le pastrez. Mama mormaia ca ar trebui sa-si faca pomana cu altii mai saraci, dar mie mi-a placut mereu cum gatea, ziceam „bogda proste”si totul era bine. Facea niste placinte deosebite cu branza dulce, ultima oara cand am fost la Onesti m-a servit, erau delicioase ca intotdeauna.

Se recasatorise cu un barbat care ii ignora pe cei doi copii din prima casnicie, a facut un baiat cu noul sot, pe care practic l-am crescut noi, era un copil superb blondut cu ochi albastri, si-a trait viata mai mult pentru ea, uneori uitand de copii, dar fiind mereu undeva prin preajma. N-as vrea s-o judec prea aspru e usor de aratat cu degetul. Pentru fiica ei nu a fost o mama grozava, dar ultimul sot a ingrijit-o cu multa rabdare pana in ultimul moment, copiii cei mari fiind plecati departe, iar cel mic ocupat cu prietena lui si serviciul. A luat din viata partea mai usoara si desi lucra in schimburi ca si mamele noastre ale celorlati copii, nu arata atat de obosita si era mereu cu bigudiurile in cap,aranjata si zambitoare.

Ideea e ca ea care s-a protejat, care a adus un tata vitreg copiilor, un om egoist si atent doar fata de copilul lui, a sfarsit fiind ingrijita cu drag, iar celelalte doua vecine, tot mame singure, care s-au sacrificat pentru niste copii plecati acum departe, au ramas la batranete in apartamente pustii. E greu de tras o concluzie aici, mama mea se gandeste acum ca undeva a gresit, ca ei nu va avea cine sa-i taie in bucatele para. E greu de spus de la inceput cine va avea talent la ingrijit la batranete si caruia dintre noi ii va veni primul randul. Din pacate unii dintre noi sucombam in griji mai usoare si nu mai ajungem sa dam probele mai grele.

Fiecare stie ce-i mai bine pentru el si nu ma erijez eu in judecatorul nimanui. Pentru mine a fost o femeie deosebita, cu un calm si o bunatate iesite din comun. Fie sa se odihneasca intr-un loc linistit si bland, asa ca ea…

23 thoughts on “Ganduri razlete

  1. Fiecare femeie (mama) isi creste singura copii,indiferent ce (citi) barbat e linga ea.Si daca vecina ta a stiut sa gaseasca omul care sa o iubeasca si sa aiba grija de ea sa-si poatea creste copii si,mai ales,dupa aceea,merita apreciata.Era o femeie deosebita.
    Sint multi cei care se gindesc cu drag la ea.
    O demonstrezi tu atit de frumos.
    Sa se odihneasca in pace!

  2. Sa-i fie odihna vesnica, sa aiba lumina.
    Pe vremea cand eram copil, imi era ciuda pe copiii care o aveau pe mama lor acasa. A mea, avea servici. O vedeam relativ putin (ca timp) si poate si de aceea ma simt frustrata acum. Vecinele din scara blocului meu erau cam de aceeasi varsta cu ai mei, impreuna s-au mutat in ’55, pe vremea cand Valea incepea sa fie populata cu oameni veniti la mina. Femeile nu lucrau pentru ca sotii lor castigau suficient in subteran cat sa le tina acasa, sa faca si sa creasca copii. Probabil s-ar fi intamplat la fel si in familia noastra, daca tata nu ar fi avut un accident de motocicleta care l-a scos definitiv din mina. De aceea mama mea a trebuit sa mearga la servici, eram doua fete de crescut.
    Veneau vecinele in povesti la ea, dar nu avea timp sa le auda, doar le asculta, cu gandurile in alta parte. Mi-au fost dragi toate, dar nici acum, dupa 13 ani de cand ai mei nu mai sunt, nu pot sa merg in vizita la nimeni care sta in acea scara de bloc. Nu s-a schimbat mai nimic la exterior, dar sa pun mana pe aceeasi clanta la intrarea in scara, inca imi este prea durere. Merg acasa doar de Ziua Mortilor, atunci aflu ca a mai plecat cate cineva dintre cei care m-au ajutat sa cresc. Si-mi spun ca incet – incet se reface gasca din ’55, dar de data asta in alta locatie. Independent de noi, toti cei care ne sunt aproape intr-un fel sau altul in anii copilariei, ne marcheaza profund atunci cand pleaca. Ramanem noi, mai saraci, mai goi. Cu plecarea fiecaruia in parte se schimba tot ce ne inconjoara, parca devenim cate putin mai intelepti, parca faptul ca singura varianta care ne ramane este aceea de a ne obisnui fara ei dau gandurilor noastre un alt fel de profunzime. Si asa devenim ceva din ceea ce erau batranii nostri.

    • ai dreptate, poate cumva e si firesc ca ponderea lor sa fie mai mare dincolo, asa poate ne va fi mai usor cand va fi cazul sa ne desprindem.
      hmmm,dar parca nu e o tema potrivita pt sfarsit de an. avem pentru cine trai aici, hai sa zambim si sa ne stergem lacrimile. viata asta ofera si lovituri,dar si clipe placute!

      • Asa cum spui, in viata care ne-a ramas ne asteapta o multime de bucurii. M-am intins putin la povesti cand am comentat postarea ta, sper ca nu te-am suparat.
        Deci, numai lacrimi de bucurie!

  3. Ieri ziceai sa nu te intristez. Azi m-ai intristat tu pe mine. E greu sa-ti pierzi parintii, e si mai greu sa-ti pierzi mama. Eu am pierdut-o pe a mea cand avea doar 53 de ani. De la 30 de ani a ramas singura, fara sot, cu un copil si desi era o femeie spectaculos de frumoasa, desteapta, simpatica, gospodina perfecta, , a preferat sa ramana singura, sa ma creasca asa cum a putut ea mai bine, fara teama ca vreun strain m-ar putea deranja in vreun fel. La 53 de ani a facut un cancer la san si s-a prapadit,
    Pentru mine ,mama mea este o sfanta!

    • iarta-ma,incerc sa ies din pasa asta de tristete. si eu am o relatie speciala cu mama mea, cu deosebirea ca traieste si inca barfim cu orele la telefon. eu cred ca fiecaruia ne da D-zeu cumva cu masura, daca nu avem una, ne da alta. in momentul in care simtim ca nu mai putem duce crucea, primim si ajutorul.
      sunt convinsa ca mama ta te priveste si te ocroteste dintr-un loc mai bun!

    • Alexandra
      Voi povesti un vis mai mult decat graitor pe blogul meu, dar numai dupa trecerea acestor zile in care lasam doar clipele frumoase sa ne inunde timpul. Poate il vei citi si tu.
      Cu siguranta Mama ta te vegheaza de acolo, de unde te poate ajuta poate mai mult decat daca ar fi fost aici. Sufletul ei este mereu cu tine si daca tu simti asta, poti sa-i zambesti, te vede!
      Fulgi de bucurie sa ninga peste tine!

  4. Redsky, Cafeauata, multumesc pentru aceste cuvinte frumoase, m-ati emotionat sa stiti! Nici nu mai pot spune altceva.
    Redsky, te astept pe la mine cand o bate orologiul miezul noptii, Cafeaua ta, esti si tu invitata daca n-ai altceva mai bun de facut.
    Va pup!

  5. Pingback: Kitschura « Gabriela Elena

  6. Vai dar ce m-am intristat 😦
    Chiar aseară discutam cu soţul meu despre moarte, în general. Că deşi de atâta amar de ani, oamenii mor, nouă tot ne este incredibil de greu de acceptat. Asta-i o chestie cu care nu te poţi împăca niciodată, indiferent de vârstă!
    cred că şi 95 de ani să ai, tot mai vrei să mai vezi o dată soarele!!
    Dumnezeu s-o odihnească în pace!

    • s-o odihneasca! ultima data cand am vorbit cu ea la telefon zicea exact cum ai zis si tu ca si-ar mai dori sa traiasca…cred ca pentru ea e mai bine asa,a suferit mult. pentru cei ramasi…nu stiu cum e. cred ca n-am sa mai calc niciodata acolo.
      imi pare rau ca te-am intristat. pt maine va fi un post mai vesel,promit!

  7. Pingback: Năbădăiosu` is MJ « Cristian Dima

  8. Pingback: De-aş avea « Blogul lui Teo Negură

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s