La limita suportabilului

O umbra jucausa imi juca pe pleoape. Era vara, sub un tei bogat, o mireasma dulce se imprastia delicat si te indeamna la visare. O miscare scurta mi-a dat de stire ca s-a trezit si am privit-o cu drag cum clipeste des incercand sa se obisnuiasca  cu lumina difuza ce se strecura fin printre ramurile teiului. Ochii albastri m-au privit bland, desi suferinta din spatele lor era vizibila. Am prins-o de mana si mi-a zambit cu drag, cu bunatatea cu care m-a intampinat mereu, de cate ori ii bateam la usa, in timp ce trebaluia prin bucatarie, incropind tot felul de mancaruri delicioase.

Mamei i-a fost mereu necaz pe ea, pentru ca avea senzatia ca o iubesc prea mult, dar m-am simtit mereu acceptata acolo, ca si cum as fi facut parte dintre copiii ei. Avea un fel bland de a ma dojeni si nu vorbea pe nimeni de rau. Eram un spirit rebel si suparacios, dar ea gasea mereu o vorba buna cu care ma linistea, iar glasul domol fara asperitati ma linistea imediat. Stateam adesea cu copiii ei pana tarziu in noapte, razand tare, dar nu m-a gonit niciodata acasa la mine, pe vremea cand mama era la serviciu. Mai tarziu, mare fiind,   barfeam cu orele, razand si povestind nimicuri. Acum m-as tine mai aproape de ea sa-i „fur” din priceperea bucataritului, dar din pacate pasiunea aceasta m-a atins prea tarziu. Imi amintesc ce a ras prima oara, cand i-am povestit ca fac mancare. Atunci m-am simtit jignita cumva; acum realizez ca era greu de crezut ca pe mine, care nu m-a interesat nimic ce avea de a face cu aragazul, ma va atinge microbul.

Ultima oara cand ne-am intalnit era fericita, isi vizitase fiica in Elvetia, avusese o operatie complicata si se recuperase total. Parea ca viata i-a facut un cadou. Din pacate, acalmia nu a durat mult si boala a recidivat, de asta data cu mare putere. Am vorbit de cateva ori la telefon, am facut-o sa rada pentru cateva clipe, insa o simteam departe, parca usor desprinsa. M-am intors acasa sa imi iau ramas bun. Am gasit doar o ruina a omului pe care-l stiam, dar blandetea nu si-o pierduse, cu toata suferinta indurata. Mi-a repetat iar ca ar mai vrea sa traiasca, ar vrea sa-si vada nepotica mare, spera ca va vedea Parisul. Se pare ca n-a mai reusit sa-si indeplineasca visele, suferinta a obosit-o dincolo de orice limita si a ales sa ne paraseasca tacut, asa cum a trait, cautand sa ne menajeze. Sper ca ingerii i-au pregatit un loc linistit pe masura sufletului sau mare, bun si credincios, un loc la umbra teiului si cu miros bland.

Textul face parte din Provocarile Papale de luni. Texte pe aceeasi tema gasiti aici:

http://v2valmont.wordpress.com/2011/02/20/la-limita-suportabilului/#comments

http://scorpio72.wordpress.com/2011/02/21/angoase-la-limita-suportabilului/#comment-1495

http://verovers.wordpress.com/2011/02/21/la-limita-suportabilului/#comment-175

http://eclpsademart.wordpress.com/2011/02/21/la-limita-suportabilului/

http://pisica07.wordpress.com/2011/02/21/la-limita-suportabilului/#comments

http://labulivar.wordpress.com/2011/02/21/la-limita-suportabilului/#comment-495

Anunțuri

34 de gânduri despre „La limita suportabilului

  1. Vroiam sa fac si eu o gluma, dar ar pica exact ca nuca-n gard. Trist, dar frumos. Nu stiu cum vine asta, dar asta simt. E o vorba des folosita care spune „sa nu-ti para rau c-am disparut, sa-ti para bine c-am existat”
    RIP femeie buna!

  2. Pingback: Angoase la limita suportabilului. « cataratorii

  3. Sensibilitatea si stilul tau de bun povestitor, m-au emotionat. Dupa ce am scrasnit din dinti la fenomenalul text scris de papa, unde ne regasim …la limita suportabilului, noi, cei care NU i-am votat, vin la tine si simt tristetea, dar si frumusetea unei vieti care n-a fost traita in zadar. Red…am gasit la tine ceva de genul:”Mamei i-a fost mereu necaz pe ea, pentru ca avea senzatia ca o iubesc prea mult”…Gelozia mamei care te iubeste mult…
    Foarte frumos! 🙂

  4. frumos scris. iar amintirile acestea sunt atât de importante pentru fiecare dintre noi. doar așa putem să încercăm să umplem puțin din golul pe care-l vedem formându-se în jurul nostru…

    • nu stiu daca e neaparat un gol. inca sunt destui oameni dragi in jurul meu, suficienti…la unii doar ma gandesc cu drag si-mi place sa-mi inchipui ca inca sunt acolo, dar nu pot eu sa-i vizitez…

  5. ştii, draga mea, se spune că cultul amintirilor rămâne sfânt oricări suflet nobil. uite că iarăşi trecem prin provocările de luni, fiecare cu gândurile lui, cu felul său de a se exprima, cu emoţiile şi trăirile sale. lucru bun, pentru că dintr-o aparenţă de joacă rămâne bucuria de a ne găsi ori regăsi şi de a înţelege că deşi suntem diferiţi, putem fi împreună…
    te citisem de dimineaţă dar am avut drumuri printre topitele zăpezi.
    să-ţi mai spun? o mai spun o dată: ai scriitură faină. 😉

  6. Pingback: Anteprimăvara « Mirela Pete. Blog

  7. Pingback: la limita suportabilului « psipsina

  8. Pingback: Trafic cu Hituri (runda 56) « Blogul lui Teo Negură

  9. Pingback: Geisha 芸者 « Mirela Pete. Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s