Contactul dur cu asfaltul

N-am sustinut niciodata ca ma descurc extrem de bine cu echilibrul, dar  toata iarna indiferent de cat de sticloasa a fost suprafata terenului, mi-a iesit sa ma mentin in pozitie verticala. N-am reusit acelasi lucru acum cateva zile, cand dupa principiul -autobuzul dupa care nu fugi se razbuna si mai vine altul la „Sfantul Asteapta”- am luat-o la goana, socotind ca am timp sa-l ajung. Sprintena si agila ca o gazela pensionara, am driblat cativa trecatori, am baletat spre usa, am ridicat mana sa ating butonul de deschidere si… de aici se cam tulbura amintirile.

Se facea ca alunecam infinit, intr-un timp care se lungise ciudat si cadeam cu incetinitorul. Nu stiu pe care parte si nici cum. Mintea parca mi se blocase, nu vedeam nimic, inregistram doar o alunecare fara zgomot, care nu se mai termina (sa fie de vina inaltimea mea de peste 1.70?) o luare nedureroasa de contact cu solul la nivel sub cap si apoi caderea trofeului valoros superior undeva langa roata autobuzului, care inca stationa (m-o fi vazut soferul ca evoluez la sol si s-o fi gandit sa nu rateze spectacolul!). Am ajuns cu una din maini pe sosea, era praf si miscarea dezordonata s-a oprit in sfarsit. O senzatie imensa de penibil m-a sugrumat, m-am cules cumva de pe asfalt, am ridicat ochii iar spre butonul fermecat, am deschis usa si am patruns in universul magic din interior. Nimeni n-a scos o vorba, dintre putinii oameni din autobuz doua femei ma priveau curioase (nu vreau sa ma gandesc cum si in ce figuri am gesticulat, pana am decis sa ma supun atractiei gravitationale) si m-au fixat o vreme discret. Am incercat sa ma fac ca ploua, am validat biletul, m-am scuturat fugitiv, ca gaina dupa ce a calcat-o camionul si am ocupat un loc pe un scaun, examinandu-ma daca am toate partile corpului intregi, fara sa atrag mai mult atentia. Intre timp mi-au revenit simturile de unde fusesera plecate si mi-am dat seama ca ma doare un cot. Mi-am suflecat maneca ignorand privirile curioase si am constatat o julitura inofensiva din care nu curgea nimic masiv… deci voi supravietui! Dupa praful de pe blugi am reconstituit acasa cum am cazut si am realizat ca ma doare un pic si o parte moale din spate, nimic ingrijorator insa.

Una peste alta, ochelarii mi-au ramas intregi, la fel si fatza, am prins autobuzul, nu s-a ras in hohote de mine (poate pe sub mustati, dar eu n-am remarcat ca eram inca socata), nu mi-am rupt nici bulendrele, nici oasele, iar orgoliul sifonat l-am badijonat cu grija si e aproape nou! Eu zic ca de data asta am scapat ieftin, dar clar, balerinii responsabili de patinajul artistic vor fi maziliti!

Anunțuri

36 de gânduri despre „Contactul dur cu asfaltul

  1. Doamne! Ai grija cu sportul asta ca poate data viitoare vine trenul din spate!
    M-a amuzat cum ai povestit( desi nu e de ras).Uneori actionam dupa impuls fara sa gandim la alte consecinte.Totul sau nimic.

  2. hmmm… eu nu alerg dupa autobuze, dupa trenuri si dupa avioane. Daca nu stau dupa mine, inseamna ca nu erau cele cu care trebuie sa ajung undeva. Nu stau nici macar la cozi, daca sunt mai mult de trei persoane in fata mea. Ma lipsesc de produsul pe care vroiam sa-l cumpar. Am invatat ca in viata lucruruile se intampla cand e momentul iar daca incerc sa fortez o situatie, sa se intample cum vreau, ma trezesc cu niste efecte negative mai mari decat bucuria ca am reusit. Tembelismul trecatorilor sau al pasagerilor, nesimtirea lor ma enerveaza. Lipsa de reactie arata ca de fapt sunt niste oameni care dospesc in propriile otravuri si rautati. Asa ca, dupa mine situatia nu a fost comica. Putea sa fie foarte rau. Sa te lovesti la cap, sa-ti rupi ceva membre, fii prinsa intre usile autobuzului. Din toate acestea am vazut situatii. In schimbul celor cateva minute de asteptare a trebuit sa platesti cu socul, cu ranile, cu balerinii si ciorapii rupti. Au meritat?

    • gabico, e cineva acolo sus care are grija de astia zapaciti si cu balerini alunecatori, ca mine. n-am rupt ciorapeii, ca aveam blugi. daca eram in fusta era un pic…mai neplacut.
      nu merita niciodata, dar e ispita aia cand e la nivelul degetelor si zici „hai ca pot totusi sa ajung!”. si cine mai face giumbuslucuri atat de reusite ca mine? 😉

  3. Până la urmă, mi se pare destul de civilizată conduita partenerilor de autobuz. Te-au văzut că ești întreagă, deci, la ce bun să te interogheze sau să te privească compătimitor.
    Ghinioane de genul ăsta se întâmplă când te aștepți mai puțin.
    Și eu aveam niște papuci de casă cu care patinam prin casă, dar i-am aruncat de nu s-au văzut, deși aveau un dizain fain.

    • cum ziceam mai devreme, poate ar fi mai simplu sa-mi iau rolele fiica-mi, macar asa as patina cu adevarat!
      curat ghinion!
      de acum imi cumpar pantofi cu crampoane sa vedem cine ma mai desprinde de sol 🙂

  4. Pingback: O nouă carte pentru copii, semnată Aurora Georgescu şi ilustrată de Mirela Pete « Mirela Pete. Blog

  5. e un contrast mare intre gravitatea intamplarii(cum s-a mai spus si mai sus – putea sa se termine destul de rau; ai avut noroc) si modul comic si sarcastic in care ai relatat totul…
    ma bucur ca nu ai patit nimic grav si dupa toate ai putere sa te amuzi cu cele intamplate…

  6. După cum ai povestit, pe mine m-a pufnit râsul, în ciuda faptului că m-am speriat la…primele acorduri! Păi Anca dragă, pe tine te durea „un cot” nu „în cot” şi te durea neglijabil „o parte moale din spate”, nu „te durea în, mă rog, dos”! Ca să vezi cu cât umor ai tratat întâmplarea! Totuşi, atenţie la fuga după autobuze, alte alea, vorba Gabrielei. Nu merită! 😉

    • exact, azi mergeam spre baie si mi-a alunecat piciorul pe gresie, avand alti pantofi. am zis”nu din nou!!!” oricum aici aveam de ce sa ma prind sau in ce sa dau cu capul, depinde de prezenta de spirit 😉

  7. important e ca esti bine. Dincolo de asta, nu stiu daca merita atata graba autobuzele si toate mijloacele de transport in comun. Am patit si eu toamna trecuta…alergam spre statia de la Muzeul Satului sa prind un autobuz, il prinsesem si cand sa urc in inertie, s-au inchis usile cu mine jumatate inauntru…lucru ce a fost destul de dragutz:D. S-au speriat vreo 2 femei, dar a fost bine:)).

  8. babele spun că atunci când cazi pe loc drept … te măriți! 😆 o știai?
    bine că ești întreagă! dar lasă alergatul după autobuze că zău nu merită…

  9. @psi- poate ma mai marit o data, mai stii? 😀 bine, nu mai alerg, am sa merg incet!

    @minoki- foarte bine ca ai ras, asta am si intentionat sa binedispun pe cei care citesc. multumesc pt grija :*

    @tiberiu- am scapat ieftin, era doar o idee sa nu ajung unde imi propusesem, insa am ajuns, ca nu m-am lasat! am vrut sa accentuez partea amuzanta, ca de necazuri suntem satui cu totii.

  10. Pingback: Tîrgu Mureș (I) « Clipe de Cluj

  11. Pingback: Muzeul Naţional de Artă din Cluj « Clipe de Cluj

  12. Io’s plin de julituri în coate şi în genunchi şi, chiar dacă niciuna nu mi se trage de la fugitul după autobuze, recunosc că nu mi-a dat prin cap să-mi acuz mergătorii sau să-i arunc (ceea ce cred, totuşi! că n-ar fi fost o idee strălucită deoarece ar fi însemnat o risipă mare şi nişte băşici şi mai mari de la mersul desculţ).
    Bine măcar că ai prins autobuzul :).

  13. Pingback: De Armindeni « Mirela Pete. Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s