Rolul parintilor dupa 18 ani

Se considera ca dupa 18 ani, la noi in tara copiii devin adulti, raspund de faptele lor, pot trai singuri pe picioarele proprii. Pe vremuri tinerii acestia plecau de acasa, ieseau de sub tutela parintilor, incercau sa-si gaseasca un rost singuri in viata. Cei mai multi intampinau greutati mari si trageau cu dintii sa isi castige un colt de paine, stiind ca loc de intors nu exista, acasa mai fiind alti copii mai mici, iar bucatele deja numarate, fara loc de o gura in plus. Cu timpul copiii isi luau zborul unul cate unul, nu neaparat din dorinta lor proprie, cat supunandu-se legii nescrise „cat esti mic te tin parintii, cand ai crescut te descurci singur”.

Intre timp, lumea a evoluat, copiii la 18 ani inca nu au studiile terminate si o parte din ei o lungesc la infinit, pregatindu-se pentru viata si nedorind sa-si ia zborul. Parintii din dragoste prea mare ii tin acasa, din diferite motive, ca locul de munca gasit ofera bani putini, ca e prea obositor si nu merita efortul, ca mai bine cauta ceva mai bun, ca merg o luna pana la primul salar si apoi raman acasa ca au bani de cheltuiala si vremea trece… iar copilul, transformat in om mare, sta tot pe banii parintilor taind frunze la caini.

M-am intrebat adesea cum as proceda eu, zarind in jur parinti care nu se indura sa le faca vant afara din cuib copiilor trecuti deja de doua decenii. Ma surprind gandind ca cei din vechime, fiecare trebuie sa-si castige painea zilnica si orice banut e mai bun decat statul degeaba sau plimbarea la o facultate de fite, fara viitor, pe banii parintilor, doar ca sa dea impresia ca se ocupa cu ceva. E atat de greu intr-o lume devalorizata sa formezi un om cu respect fata de munca, avand constiinta ca seara, inainte de culcare,  ar fi bine sa aiba o  realizare cat de mica pentru  ziua care a trecut si sa adoarma cu sentimentul ca nu se iroseste, ca e util cuiva sau undeva.

Privesc la omuletii care ratacesc plictisiti fara nici o pasiune, jinduind la lucruri scumpe, dar nedorind sa faca nimic pentru ele si ma intreb firesc, cum ar trebui sa gandeasca un parinte? Sa-si ajute copilul pana la pensie, chiar daca odrasla nu misca un deget sa devina/ sa munceasca ceva sau sa impuna conditii: te ajut cu tot ce am eu, dar sa vad ca esti hotarat sa izbandesti! In ipostaza de parinte sau copil, voi cum vedeti problema?

37 thoughts on “Rolul parintilor dupa 18 ani

  1. „pina pleci la casa ta pe salariul tau faci ce-ti zic eu ca de nu … jar maninci!”
    😀
    ti-a placut? Cam asta e rolul parintilor si dupa 18 ani! 🙂

    • in concluzie nu facem nimic, asteptam sa vedem ce iese?
      eu am o educatie comunista, cred 🙂 daca nu fac ceva util, interesant sau banos, simt ca trece viata pe langa mine.

  2. eu o să-ţi povestesc ceva ce m-a mirat pe mine foarte mult în sicilia. unul dintre vecinii rudelor noastre, pe la vreo 40 de ani, şedea acasă, la părinţi, cu studiile nefinalizate. îl vedeam toată ziua pe terasă, ca un soi de motan leneş şi mi s-a spus că mai are de dat un examen. nefiind „laureat” sau „diplomat” (nu mai ştiu cum e denumirea corectă pentru absolventul de facultate) bietul de el nu putea să muncească, aşa că îşi prepara acel examen… 😯 până la pense, oare?
    şi ca să îţi răspund la întrebare:ştiu şi copii care, din cauza banilor puţini, muncesc încă din vremea facultăţii, ori chiar renunţă la facultate şi pleacă aiurea în lume pentru un colţ de pâine cu care să-şi ajute familia. cei care sunt la studii şi după 20 de ani sunt nişte fericiţi…

    • stiu parinti care fac sacrificii enorme pt a plati facultati particulare copiilor si nu-si pun problema ca si acei copii ar putea sa-si ia un part-time job, sa ajute. exemplul tau de 40ani, probabil avea o stare materiala buna si putea sa-si permita luxul ala. exista de toate in lumea asta!

      • redsky, judecând după cum se vedea în casa lor (că la ce mari sunt străzile aproape că vezi cum se topeşte zahărul în cafeaua vecinului) nu părea să-i dea bunăstarea pe-afară… eu am înţeles că este o adevărată modă pe la ei să-şi amâne finalizarea studiilor.

  3. Sunt situatii si situatii, si eveident depinde de copil. Mentalitatea in Romania e sa iti ajuti copilul oricand, si daca are 40 de ani. Nu mi se pare normal, si desi parintii mei au aceasta mentalitate eu nu pot (si nu voi) accepta asa ceva. Da, am primit ajutorul lor in timpul facutlatii (dar m-am si angajat cand deja nu mi se mai parea normal), dar nu as mai accepta acum. Poate daca altcineva ar fi in locul meu ar sta inca acasa asteptand o minune…

    • bine ai venit, bored 🙂
      poate reusim sa te scoatem din mood-ul asta! asa cum gandesti tu mi se pare atitudinea corecta, e nefiresc sa ai pretentii sa fii ajutat la infinit, trebuie sa-ti iei zborul. exista si familii care stau bine financiar si ai caror copii nu au nevoie sa munceasca, insa nu prea vad cum poti distinge valoarea banului si a lucrurilor care te inconjoara, daca nu depui macar putin efort sa le obtii. e posibil sa gandesc din pozitia omului simplu, dar alta nu cunosc 🙂

  4. Eu zic ca sta in decizia familiei ce si cum cu copilul. Sincer daca as avea posibilitate sa il tin nu l-as lasa sa devina sluga prin tari straine numai asa fiindca statul ne-a vandut ca mana de lucru ieftina si ne lasa sa mergem la ei sa munci pe bani mult mai greu munciti si mult mai putin decat merita. Daca nu as avea bani l-as indruma spre un job part time sau ceva cat de cat calificat. Totusi voi incerca sa nu imi rasfat copilul incat sa devina un fitos, si ii voi plati studiile daca voi avea posibilitate dar pt extra bani de buzunar va trebui sa munceasca ceva.

    • asta cu statul si tarile straine eu vad problema putin altfel: daca te duce capul, esti profesionist intr-un domeniu, ar fi pacat daca alte tari au posibilitati sa te remunereze mai bine, sa stai aici. cunosc oameni care muncesc afara si au evoluat profesional, nu doar material. tara ne vrea prosti, noi putem sa ne impotrivim.
      pana la urma l-ai pune si tu la treaba sa inteleg?

      • Eu cand am terminat facultatea (cum am zis mai sus) am vrut ‘sa-mi iau zborul’. Puteam ramane in tara si sa ma descurc ok (la momentul respectiv puteam obtine ce era considera job destul bine platit in Romania) dar nu am vrut. Stiam ce inseamna atmosfera de lucru din Romania si de ce te lovesti. Am gasit mai multe variante si am ales Londra. Nu m-as intoarce nici pentru un job de 3 ori mai bine platit in Romania. Nu imi place mentalitatea. Da, poate ma chinui (nu am sprijinul familiei si a prietenilor de o viata) dar am si avantaje. Lumea se schimba. Ar trb sa fim in stare sa nu ne legam de un loc, si sa mergem acolo unde putem sa evoluam indiferent de tara.

      • si eu sunt de parerea asta, felicitari ca ai reusit sa ajungi si sa te mentii acolo. stiu ca nu-i usor sa faci afara, insa am tot respectul pt cei care o fac!
        nu toti pot sa evolueze singuri, sunt unii care nu se adapteaza intre straini, indiferent de conditii.

  5. Noi l-am încurajat încă de cînd era micuţ să gîndească şi să ia decizii singur, apoi a venit firesc aproape de la sine dorinţa de a fi ‘de capul său’.
    Sigur că în timpul studiilor l-am mai ajutat cu cîte ceva dar, întotdeauna a lucrat part-time pentru că ştie că independenţa inclusiv financiară, este foarte importantă.
    Asta nu înseamnă că dacă ar mai avea nevoie de ajutor, nu i l-am acorda.
    În definitiv, chiar şi cînd ne va dărui nepoţi, tot copilul nostru va fi.
    Părerea mea. 🙂

    • ajutor cand se ajuta si singur, cam pe acolo bat si eu.
      imi amintesc cand am ratat in vara (acum 100ani) intrarea la facultate si m-au terorizat ai mei pana am intrat in toamna, altfel cu siguranta m-as fi angajat, doar sa nu-i mai aud si sa am banii mei! cumva cred ca am fost fortata sa am succes, cale inapoi nu era 🙂

      • Ajutor cînd se ajută singur! Ecelentă formulare.
        Cît despre eşecuri, acestea fac parte din viaţă şi au rolul de a da o savoare şi mai mare reuşitelor ulterioare…

        În definitiv, eşecul este un fel de turnesol : cei puternici merg mai departe, cei slabi rămîn pe loc.

  6. Am citi articolul si am spicuit putin celelate comentarii , daca repet ce-au spus altii inseamna ca n-am spicuit bine 😀
    Imi place ce a spus Tiberiu Orasanu . Cam asa gandesc si eu . Problema este mult mai complexa si de fond . Deja cea ce spui tu este dupa parerea mea urmarea unor trenuri pierdute in ce priveste educatia in copilarie . Uita-te la ei ! nu au nici o viziune de viitor ! dar de ce ? ptr ca nici parintii nu-i ajuta . Cresc ca buruienile in razor alterand jocurile de pe computer cu cele de pe Playstation, si cu cele de pe tel, TDS si alte cele . Iar parintii, imbuibati de oboseala si stress se bucura ca odrasla nu le face pb mai mari . pff!
    nu zice nimeni ca tre sa le furi copilaria punand in spatele lor poveri si responsdabilitati ce nu le apartin , dar copilul trebuie ajutat sa-si formeze o identitate , sa nu fie umbra nimanui , nici macar a parintilor .

    • Mulţumesc.
      Sigur că este foarte mult de spus la temă dar, cred că fiecare comentator trebuie să lase loc şi de părerea altora, nu ? 🙂
      Eu, aşa procedez : citesc mult mai mult decît scriu : învăţ.

    • eu sunt un parinte care incerc sa-i fac educatia cu forta, adica o toc la cap cu diferite chestii pana de sila face cum zic eu si culmea e ca descopera ca-i si place. aseara am mers la teatru. insa e greu si obosesc sa lupt mereu contra curentului. ma limitez sa-i arat ca se poate si altfel, poate candva va avea nevoie de informatiile astea si va sti unde se pot gasi. prietenii sunt mult mai importanti la varsta asta si dorinta de a fi ca ei…

  7. Am vazut-o pe mama mergand la servici de cand ma stiu. Eu cum as fi putut sa stau acasa? Am avut de ales intre a face facultate sau a ma angaja si fiindu-mi dragi banii care erau tare putini, am preferat sa muncesc. Nu-mi este rusine, asa cum nici atunci nu mi-a fost, ba chiar eram mandra ca „sunt cineva”. Nu am copii, asa ca probabil gandesc altfel decat cei care sunt parinti, dar moda cu facultati cu si fara rost, doar de dragul de a nu lucra, mi se pare imorala fata de familie si chiar si fata de societate. Vina o consider exclusiv a parintilor!

    • da, este a parintilor, insa pana la urma la 18 ani se considera ca si copiii ar trebui sa gandeasca un pic mai departe de lungul nasului si sa inceapa sa conjuge propozitii care nu incep cu „eu”.

  8. Faină temă! Amintindu-ne de „vremea noastră”, ştim bine că părinţii nu ne scuteau de la treburi şi alte responsabilităţi. Şi bine făceau!
    Este normal ca părinţii să-şi ajute odrasla, să-i dorească (mai) binele, să vrea pentru acesta un viitor cât mai bun.
    Nu sunt de acord cu acei părinţi care, răsfăţându-şi copiii fără nicio limită, făcându-le orice poftă, fără niciun discernământ, îi transformă în adevăraţi tirani, care răspund răsfăţului cu atitudini deplasate, cu excese de tot felul, cu un stil de viaţă dezastruos şi lipsit de orice responsabilitate. Şi chiar când ajung la fapte ruşinoase, părinţii tot îi „acoperă”, parcă spre a-i încuraja la şi mai multe rele. Şi e păcat că nu-şi dau seama cât greşesc şi ce fel de oameni „lansează” în lume.

    • a fi parinte implica o mare responsabilitate si din pacate multi aleg calea cea mai usoara, din oboseala, comoditate sau din dorinta de a oferi ceea ce ei nu au avut.
      pana la urma fiecare gest are un raspuns, daca gresim, suportam consecintele pana realizam ca drumul parcurs nu e bun… sau nu 😉

  9. Iti voi spune pe scurt poveste unui prieten de-al meu.Tatal lui era director general la o mare institutie din Cluj.
    Avind in vedere ca nu-si respecta cuvintul,nu respecta de ex.orele de masa,tatal lui i-a interzis sa manince dupa ora de masa.
    Foarte suparat ca „batrinii” nu inteleg ca el nu-i in stare sa respecte ceva a zis ca va pleca in alta parte sa manince.Tatal lui a fost de acord,cu conditia sa ia cu el numai ce-i apartine…si a iesit omul pe scara blocului…in chiloti-care urmau sa fie restituiti dupa ce va avea chilotii lui.
    Si dupa ce l-au vazut toti vecinii si noi,prietenii.ca ne-a chemat domnul(…) si-a schimbat atitudinea si fata de parinti si fata de el insusi.

    • aici se pare ca avem un comportament rasfatat pe un fond bun. domnul a aplicat o metoda adecvata in cazul acesta. din pacate unii sunt atat de viciati si fara fond, incat greu se pot corecta, probabil doar cand ajung jos de tot…

  10. Eu cred ca trebuie invatati de mici cu valoarea banului.
    Copiii de azi au in ei verbul „a vrea” foarte dezvoltat, fara sa se gandeasca la parintii care isi rup adesea de la gura ca sa le ia lor straie sofisticate si de firma, ca ei, puisorii, sa dea bine in anturajele lor pre(ten)tioase si sa fie „cool”.
    Stiu si tineri (liceeni) care fac de exemplu martisoare, sau bijuterii de efect foarte reusite, gen „fond plastic” (cum se numea pe vremuri), din vanzarea carora reusesc sa-si agoniseasca mici rezerve… E o satisfactie pentru ei, o responsabilizare, si ii formeaza pozitiv pentru viata.
    Eu nu sunt de acord cu ideea ca mort, copt, trebuie sa-i pui copilului la dispozitie bani ca el sa nu se simta mai prejos decat ai lui colegi in privinta pretentiilor. Multa lume nu poate accepta acest punct de vedere.
    Si ca sa concluzionez: Cum ne crestem copiii, asa ii avem. Din pacate, asta se vede si se simte in timp…. pe pielea noastra de parinti.

    • e greu sa rezistam tentatiei de a-i oferi cat mai multe odraslei rasfatate insa uneori cate o frana e bine venita. e drept ca teoria chibritului e suparatoare, insa ii mai auce pe pamant din sferele inalte unde le place sa se refugieze. dupa cum unii incearca sa faca un banut din orice lucrusor, tot asa altii se complac in nazuite mici pentru a nu trebui sa miste un deget,
      atat cat incercam sa ne facem datoria cat mai corect, putem spera ca va fi bine!

  11. eu sunt bagata adanc in problema asta…
    fiul meu mai are un an si termina liceul,are deja 18 ani.
    nu suntem nici bogati,dar nici nu murim de foame si cu toate astea stie ca mama lui il va ajuta financiar decat un an..un prim an de facultate. restul va trebui sa invete sa faca fata vietii.
    pentru ca oricat as incerca sa il sprijin si sa fiu multumita ca nu imi face probleme,este timpul sa vada cu ce se mananca viata.
    este usor sa cheltuie bani pe care nu ii munceste si sa creada ca totul i se cuvine si sa-mi spuna ,,tu esti mama,te descurci”…insa a recunoscut ca nu o face cu masura si trebuie sa vada singur realitatea…care cruda,rea,buna,trebuie sa o perceapa la adevarata ei valoare.
    nu ma doare ca trebuie sa munceasca,pur si simplu este timpul ca banii si ,,visurile” pe care le doreste,sa le realizeze prin munca lui si nu cu pretentii de la mine,spunandu-mi ca uite ce are stanga,ce masina are dreapta.
    ok,le vrei? fa ceva,nu-mi cere mie.eu nu sunt genul de parinde sa puna pe tava copilului totul..oricum nu am de unde si daca aveam,trebuia sa faca ceva pentru asta.
    noi ca parinti am gresit,atunci cand am oferit totul copiilor nostrii neconditionat.
    acum cred ca li se cuvine totul..nu are tata bani? mama?

    • exact in situatia ta sunt si eu si la fel pun problema. nu stiu daca un an sau cat voi putea sa o sprijin, insa cum spuneam mananc si numai cartofi daca vad ca munceste sa ajunga undeva. daca insa trateaza superficial problema, iese la munca si isi schimba viziunea asupra vietii din mers!

  12. N-am intrat ”din prima” la facultate. Mama, femeie simpla, fara multa carte, m-a lasat vreo saptamana, sa-mi revin ”din soc”, dupa care m-a luat frumos de manuta si m-a dus la intreprinderea la care lucra, unde se reparau camioane. M-a dus direct in hala, mi-a aratat ce se facea acolo, care era munca ei, mi-a prezentat vreo doi-trei baieti tineri, colegi de-ai ei, care lucrau deja acolo de vreo 5-6 ani- si nu pareau a fi trecuti de 21-22 de ani-, si la final mi-a spus ca am doua posibilitati: sa ma angajez acolo sau sa ma apuc de invatat, dar in asa fel incat sa devin studenta. N-a trebuit sa ma gandesc foarte mult, am stat un an de zile acasa, am invatat si am intrat la facultate. Ii multumesc mamei si in ziua de azi, pentru lectia pe care mi-a dat-o si fara de care as fi avut, poate, alt destin. Am incercat, la randu-mi, sa-i educ intr-un spirit asemanator pe copiii mei, si sper ca am si reusit. Copiii trebuie sa invete de mici ce este aceea responsabilitate si s-o aplice, in toate modurile posibile in care aceasta se manifesta, de-a lungul vietii. Parerea mea! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s