Amintiri despre gimnastica

Silueta mea slabanoaga m-a facut sa fiu remarcata inainte de clasa 1 si primele impresii despre mine si gimnastica, ma arata o plangacioasa care isi astepta randul, necajita foc ca nu stie sa faca „roata”. Se pare ca amanuntul asta nu a contat si am fost admisa sa intru in pepiniera de gimnaste in care Nadia facea deja furori. Imi amintesc invidia fata de costumele lor de gimnastica, diferite de cele obisnuite, elementele dificile pe care le executau sub gurile noastre mici, cascate de uimire. Am putine amintiri placute din perioada de inceput si o multime dureroase: pregatirea fizica de la sfarsitul antrenamentului, lunga, cu urcari pe franghie care-mi zdreleau picioarele pana la sange, rostogoliri pe barna, de pe care cadeam si-mi loveam dureros  gatul. Doar groapa cu bureti in care saream rar si plasa elastica, ce-mi mai insenina viata. Necazul e ca nu m-am prea impacat cu bataia si frica ce m-a cuprins cand am vazut ce patesc cele care nu reusesc sa stea pe barna de la primele incercari, folosirea tenisului chinezesc, urletele, regimul de teroare si nu in ultimul rand o comoditate de a-mi forta corpul sa mi se supuna, m-au indepartat de performantele inalte, lasandu-ma sa-mi admir colegele si culegand lauri modesti in clasa, nu pe podium. Dupa succesul Nadiei, la Montreal, in scurta vreme centrul gimnasticii s-a mutat la Deva, la noi ramanand antrenorii care selectau si pregateau ce sa dea la lot. S-a mai construit o sala mai mica, unde se antrena plebea, cei buni ramanand in sala veche, dotata cu  aparatura performanta si unde aveam acces doar la concursurile mari, sa facem galerie colegelor. Am continuat sa fac gimnastica asa cum la alte scoli se facea sport, sa-mi ajut colegele care faceau performanta la lectii si sa obtina note bune, la obiecte la care nu mai aveau cand sa invete din cauza antrenamentelor. Clasa era formata doar din cateva fete foarte bune la gimnastica, pe masura ce inaintau in varsta, putine reuseau sa se mentina la nivelul cerut. Cateva plecau la Deva, daca nu faceau fata competitiilor se intorceau, iar noi restul admiram reusitele celor norocoase si ascultam cu uimire povestirile lor despre concursurile din afara tarii. De cateva ori am reusit sa vad cum era in camerele de camin ale celor care faceau parte din lot, mobilate somptuos, dar excesiv pentru niste copii care doar dormeau acolo si care mancau putin luptandu-se mereu cu greutatea si infranarea la dulce. N-am simtit niciodata vreun regret ca n-am participat la lupta pentru medalii, am simtit ca nu era drumul meu si nu am insistat.

Am locuit in blocul vecin cu Nadia, dar avea program foarte strict. O singura data a jucat volei intr-un grup, iar noi astia mai mici ne uitam ca la o zeitate, nefiind admise in grupul lor de copii prea  mari. Dupa Olimpiada, a fost invitata la o ora festiva la noi in clasa, ne-a dat autografe, a rostit cateva cuvinte si cam asta a fost tot.

Nadia a fost un simbol si dupa ea o multime de fetite au visat sa devina ca ea, in fiecare an aveam colege noi care credeau ca sportul asta se poate incepe la orice varsta, daca ai destula hotarare. Dispareau dupa catva timp de munca intensa, privatiuni si adesea batai pentru lipsa de performanta, inapoi in satele de unde visasera sa zboare pe barna. Ani de zile de cate ori vedeam o gimnasta ca rateaza ma asteptam sa vad antrenorul cum ii carpeste una dupa cap. Mi-era greu sa concep ca exista copii care fac sportul asta cu drag, ci doar obligati si constransi de frica. Imi place sa cred ca performantele inalte se pot obtine  prin alte metode si ca desi antrenorii romani de gimnastica au obtinut pe vremuri rezultate exceptionale,acestea se puteau atinge si fara violenta.

Am admirat acum, peste o gramada de ani sala de gimnastica, cu geamurile schimbate, dar fara vitraliile superb decorate cu emblemele diferitelor sporturi, sala de box ale carei curbe mi-a placut mereu sa le urmaresc, caminul unde erau cazate fetele care nu locuiau in oras si la parter, lotul, cantina si sala mai noua. Nu in ultimul rand, am dat ocol scolii unde am invatat adanc matematica si limba romana sub indrumarea unor profesoare de exceptie. Totul mi s-a parut paraginit, poate sub impresia vacantei, poate datorita declinului gimnasticii. In negura timpului raman vii fetitele imbracate festiv si tinand stegulete la vizita Reginei Fabiola, in timpuri in care Onestiul era centrul gimnasticii….

Subiectul si pozele au fost inspirate de un post al Gabrielei Cimpoca, careia ii dedic cele scrise cu drag!

Anunțuri

35 de gânduri despre „Amintiri despre gimnastica

    • n-a venit vorba, gabi cimpoca m-a provocat odata mai demult cu jurnalul ei…
      a fost o vreme cat eram absolut disperata de subiect, evitam sa spun de unde sunt, ca sa nu inceapa interminabilele intrebari despre nadia.

    • parca acum e ceva firesc sa avem idoli, sa-i cinstim. atunci era un fel de isterie, care pe mine ma obosea…iar imaginile cosmetizate erau atat de departe de adevar ca mi se facea sila!

  1. postarea ta mi-a transmis fiori. cde fiecare dată când aminteai de bătăi parcă mă biciuia undeva înăuntru.
    Sora mea afăcut gimnastică și țin minte cum a luat-o tata de acolo pentru că antrenorul îi dădea la tălpi cu ramurica de trandafir, cu tot cu țepi. asta pentru că nu ținea picioarele în echer. Am fost și eu la câteva antrenamente. eram mai mare și trebuia să o iau acasă. Dar mi s-a părut…dureros…

    • stateam sa-mi vina randul la sarituri si ma durea f tare in partea stanga. ma chircisem pup, incercand ca amortesc durerea pana sa sar. m-a vazut antrenoarea si m-a chemat la ea. in pas alergator ma gandeam cu groaza la ce ma asteapta. m-a intrebat de ce nu sar. i-am zis ce ma doare. cand mi-a carpit o palma peste fata, mi-a amortit capul si durerea de splina sau ce-o fi fost mi-a disparut instantaneu.
      e drept am si amintirea placuta cand mi-a iesit prima lenta pe spate. dar degeaba, frica de bataie a fost mai puternica decat dorinta de a deveni o mare gimnasta…

      • vai, mă strânge-n spate numai când citesc…
        trebuie să fie traumatizant pentru bietele fetițe.
        totuși, mă întreb dacă în aceste condiții îmbrățisările cu antrenorii după executarea exercițiilor în concursuri sunt fățărnicii sau doar ilustrează felul în care victima ajunge să-și iubească agresorul.

      • ceea ce povestesc eu se intampla cu multi ani in urma. sunt convinsa ca si-au schimbat metodele, iar violenta a disparut din salile de gimnastica.

      • Cu siguranță nu mai e la fel. Deși scandalul cu Bellu și Bitang de la asta au pornit sau, mă rog…și la asta s-au referit.

      • dupa fuga lui bella si marta karoli, cu vremea lucrurile s-au mai imblanzit. parca pe masura ce cresteam antrenorii erau mai umani cu fetele. ce se intampla insa la deva, unde se mutase centrul mare al gimansticii, n-as putea sa spun…

  2. Pingback: Dileme neexistențiale – Silavaracald

  3. Scumpa mea, multam mult, mi-a facut placere sa citesc totul, inclusiv dedicatia… m-a miscat foarte mult. Am cam lipsit din peisaj, sper sa explic maine-poimaine ce si cum, dar… I’m back now! 🙂 E… dureros de frumos ce-ai povestit, ca sa spun asa, e ceea ce reusesc sa faca idolii pentru noi: ne imprima dorinta de a merge pe acelasi drum cu ei! Unii pot, altii nu… dar, in final, importanta ramane nazuinta, eu asa cred. De dragul Nadiei, eu am mers la gimnastica pe vremea cand implinisem vreo 13 ani, eram cal batran de-acum, dar macar mi-am facut damblaua! Si oricum, eram prea marunta pentru un sport atat de mare, niciodata nu mi-au placut provacarile fizice, asa ca nu cred ca as fi reusit, chiar daca as fi avut numai 6 ani! 🙂 Dar macar avem o idee despre ce si cum, nu-i asa?
    Te sarut, iubito, si incerc sa-mi imaginez o fetita dragalasa, inimoasa, luptandu-se cu aparatele si cu frica izvorata, mai degraba, dintr-o ambitie prea mare a adultilor de a face performanta, decat a copilei insasi! 🙂

    • ca sa fiu sincera, saraca mama n-a avut nici o vina, eu am insistat cu mintea mea „mare” de ma putin de 6ani, ca vreau sa fac gimnastica. la o vreme am mai ridicat vocea ca vreau balet pe poante la cluj. dar cred ca se cam prinsese de cata abnegatie am si m-a tratat cu indiferenta 😀
      astept povestile si motivarile unei absente atat de lungi, atunci cand ai sa ai chef si timp. sper ca-i de bine! pupici multi si desi!

  4. Am auzit şi eu despre metodele astea barbare dar parcă nu-mi venea să cred.
    Bătăi (inclusiv violuri, brrr) hormoni, alte alea.
    Sper şi eu că s-or mai fi umanizat metodele, că parcă nu merită nici-o performanţă atîtea sacrificii. Sau merită ?

    • probabil cand esti pe podium, ai medalia la gat si canta imnul, consideri ca merita. multi chemati, putini alesi!
      batai, da. violuri,nu! sa nu exageram. oamenii erau duri, urmareau supunerea totala si performanta inalta. dar gimnastele erau mici si extrem de putin dezvoltate, nu cred ca era cazul.
      la vremea aia nu era moda cu hormonii, mai fentau la varsta sa le faca mai mari sa poata participa la concursuri si le infometau ca nu se incadrau in categorie din cauza kilogramelor.
      m-am mai gandit si tot cred ca nu merita… eu n-am avut curajul sa-mi imping copilul pe calea asta…

  5. Nu cred ca nu poti face performanta fara batai. Oricum sportul in sine este ingrozitor de greu si de chinuitor, chiar si fara sa ai teama ca ti-o iei peste bot. Deci rusine celor care au considerat ca asta este metoda de antrenament. Dar intr-o tara in care ‘bataia-i rupta din rai’ la ce sa te astepti?

    • poate comoditatea mea inascuta, poate frica de bataie si suferinta fizica m-au tinut departe de sportul de performanta mereu. acum cand m-am mai copt la minte am realizat ca poate fi interesant sa-mi incerc limitele si sa obtin anumite satisfactii din masurarea mea cu mine.

  6. Ahhh…traumatizant!
    Parca nu mai suna asa de frumos…
    Si eu am visat sa fiu gimnasta,ba chiar mi-am inchipuit intr-o zi ca sunt Nadia,insa cariera mea de sportiva din spatele blocului 🙂 s-a incheiat cu o mana rupta.
    Am povestit asta si la mine 🙂

    • saraca de tine! fetele care faceau gimnastica primeau pedepse aspre daca faceau elemente in afara salii, pericolul de accidentare fiind f mare. zborul ala frumos de pe sol, devine riscant pe pamantul gol.

  7. copleşitor postul tău de astăzi. şi atât de real. cine să mai ştie că în spatele unei străluciri de o clipă este o muncă adesea împinsă dincolo de limitele suportabilului? şi totuşi aşa este…
    recunosc, nadia nu mi-am dorit să fiu, dar o maya plisetskaia… aş da timpul înapoi pentru asta! cu orice sacrificii…

    • eu mi-as fi dorit sa piruetez pe poante… dar nu pot spune ca as fi dat orice pt asta. inca n-am renuntat la ideea de a ma urca o data macar pe ele sa vad cum e sa baletezi de-adevaratelea 😉

  8. Pingback: paporniţa cu “vechituri” (2) | Ţara vorbelor în vânt

  9. Ce faine amintiri ne-ai dăruit aici! Deşi…sunt şi dureroase. O mare cinste să o cunoşti pe Nadia în momentul ei de glorie sportivă. Aşa ceva n-ai cum să uiţi, dar nici bătăile „rupte din rai”… pentru care cred că au renunţat multe fete la gimnastica de performanţă.
    O zi bună, dragă Red! 🙂

  10. m/ai facut sa rad cu expresia care implica o palma dupa cap de cate ori gresesti…
    pe noi, la handbal, antrenorul nu ne scotea din vaci si scroafe… asa ca am renuntat.
    si acum ma intreb cum se poate ca un om sa te motiveze cu mârâit, în loc de lucruri pozitive…

  11. Ingrozitor, socant. Le bateau?? La asta ne uitam noi la tv, la niste fetite maltratate si care suportau cu stoicism tratamentele acelea bestiale?… Imi vine sa ma duc si sa-i impusc!!

    • nu stiu daca realizau ca suportau cu stoicism. adesea parintii nu stiau ce se intampla, nici eu nu-i spuneam mamei ca desi aveam rani la picioare ma obliga sa ma urc pe franghie pana imi dadea sangele si dupa, pana terminam cate urcari aveam de facut. voiau sa fie gimnaste si credeau ca asta e drumul, atat. nu existau atatea drepturi, profesorul iti era un fel de stapan care dispunea de tine cum dorea.
      toata lumea stie ca performantele cer sacrificii… era un fel de pact tacit.

  12. imi amintesc de Nadia pe barna… eram mandru ca sunt roman ca si ea…
    apreciez performatele deosebite, de orice natura…
    valaorea vietii insa… este curpinsa in altceva…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s