Timisoara Gospel Project (TGP)

Pentru cei care nu stiu, „gospelul” este o forma de cor, stramutat de undeva din tarile Africii, in continentul american. Sunt piese muzicale care fie plang soarta uneori nedreapta si adeseori trista ori Il preamaresc pe Dumnezeu. Am aflat de pe blogul lui Liviu Graur despre acest grup si citind cu cat entuziasm descria el atmosfera, mi-am propus sa incerc. Programul consta in multe ore de repetitie sambata, dimineata si dupa-amiaza, un concert seara si a doua zi un concert la pranz , repetitii si un concert seara din nou.

Am mai fost la cor prin generala si inca imi amintesc repetitiile destul de indelungate, dar si rezonanta grozava de final cand cantam la maxim pe coridorul scolii. Mi-a ramas ceva de atunci sau m-a imboldit curiozitatea, cert e ca sambata la ora 10, m-am intalnit in sala festiva a unui liceu cu inca 90 si ceva de oameni, condusi de un dirijor pe care nu am cuvinte sa-l descriu: verva, rabdarea, umorul, imaginatia si improvizatia nelimitata, alaturi de o dragoste mare fata de toti oamenii, Dominic, un muzician din Germania, care a invatat romaneste perfect la o scoala de copii fara parinti si care a continuat sa aduca speranta printre cei mai putin norocosi. Numarul cantecelor din program, 12, m-a coplesit. Mi-am spus in gand ca n-am sa fiu niciodata in stare sa invat tot, insa pe masura ce orele evoluau, Dominic explica de cate ori era necesar, se stramba comic cand greseam de exploda toata sala in ras, gasea o lauda potrivita dupa un pasaj mai greu si spre final am demarat nu la un azil de batrani cum credeam eu, ci la Azilul de noapte, de pe Brancoveanu, unde mi s-a explicat ca dorm boschetarii care cersesc prin intersectii(?!). Am avut un moment de panica si mi-am baricadat atent buzunarele, lucru de care mi-a fost cam rusine mai tarziu…

De fapt, rostul intregii actiuni din aceasta toamna era de a le oferi muzica noastra (indraznesc timid sa ma numar si eu printre gospel-isti acum ) celor care in mod normal nu ar veni intr-o sala de concerte. Cand Dominic ne-a spus ca in timp ce cantam prima piesa, sa ne imprastiem printre locuitorii azilului si sa le strangem mana urandu-le cele bune, am avut al doilea moment de panica. Totusi nu era cale de intors, am strans din dinti si am intins mana privind pentru prima oara cu adevarat, oamenii pe care incercam sa-i evit mereu pe strada. Spre mirarea mea niciunul nu dorea sa profite de gest, dimpotriva m-au privit timid ca si cum nu indrazneau sa dea mana cu mine. M-am simtit deodata mica si aproape mi-au dat lacrimile. M-am gandit ca poate sunt intre ei oameni care nu au avut alegerile, sansa mea  si mi-am privit cu alti ochi patul, caldura de acasa si hainele curate.

Eram foarte obositi, acustica in exterior era cu totul alta decat in sala unde repetasem, textele inca noi, muzica adesea bajbaita. Totusi la final am avut impresia ca unii dintre ei zambeau, bateau din palme cu noi, gasisem o cale de a le oferi o bucurie mica, sufleteasca. Povestindu-i unei prietene sentimentele traite, m-a surprins cu o remarca  ca si daca nu au educatie, oamenii pot rezona la ceva frumos, ca-i in firea lor s-o faca si i-am dat dreptate din tot sufletul.

va urma…