Cu zumba la Craiova(II)

Deja obosita, am incercat sa-mi odihnesc mintea pe-o banca, privind spre lac, dar o stare de nerabdare m-a facut sa nu rezist decat cateva minute. Imi doream sa vad cat mai multe si trebuia sa ma incadrez in timp fara sa stiu exact ce distante trebuie sa acopar. M-am intors spre intrarea in parc, oprindu-ma pentru cateva focalizari pe Casa artistilor, a carei intrare este strajuita de doi leusori, am privit amfiteatrul incercand sa-mi inchipui amintirea caror spectacole ascunde si evitand sa intru in cadrele unui alt cuplu de miri, am parasit cu regret parcul, mergand in pasul strengarului pe strada Unirii, admirand cu nesat arhitectura cladirilor, atat de diferita de cea austro-ungara vazuta zilnic. Acoperisuri bombate sau patratoase din tabla zincata, cu decoruri interesante, balcoane cu vitralii, un palat somptuoas pe care l-as fi asemanat-o cu unele din casele confratilor nostri mai colorati, dar n-as vrea sa gresesc, facultati, birouri, vile reconditionate si transformate in sedii de firma, avand cerdacul in fata si coloanele cu arcade atat de cunoscute!

Am reperat sediul Postei, unde aveam sa ma intorc si am zburdat cu antren spre partea pietonala, banuita ca fiind centrul orasului. M-a dat pe spate sediul Prefecturii, un palat in toata puterea cuvantului, care priveste peste fantana-care-canta (canta mai spre seara!), catre statuia calare a lui Mihai Viteazu. Datorita fantanii, l-am ignorat pe Mihai, am tras cateva poze, am rontait ceva sa mai castig puteri si cum vantul incepuse sa-mi suiere puternic pe la urechi, m-am decis sa gasesc Sala Sporturilor.

Am intrebat un localnic, am facut dreapta pe langa Posta, dar la prima intersectie m-am pierdut in stiinta. Desigur ca nimeni nu circula pe partea mea de strada, am urmarit o fatuca ce-a disparut dupa o casa, m-am luat dupa alt domn, care m-a indrumat in directia corecta, cat sa nu ma ia lumea la bataie ca-i haituiesc. Sala sporturilor e o constructie spectaculoasa, insa pe un teren viran unde sufla vantul ca pe Ceahlau, astfel incat nu mi-a mai ars de nici o poza, m-am inghesuit intre usi pana ni s-a permis accesul,  apoi mi-am luat echipamentul si am studiat arena.

O sala spatioasa, sonorizare maxima. Am ragusit inainte sa incepem sa aclamam invitatii de pe scena, zbierand unii la altii. Pedro Camacho are o trupa de 3 dominicani si in prima parte a spectacolului au alternat prestatiile lor cu a celorlalti instructori romani de zumba prezenti. Bateriile mele erau aproape pe zero, muzica bubuitoare mi-a declansat o durere de cap, m-am zbantuit o bucata pana a inceput sa-mi pulseze tot creierasul. La pauza a cantat DJNunes, un tip tatuat insistent, cu aplecari spre gheto-uri si house, pe care l-am admirat doar de pe scaun, asteptand sa-si faca efectul Ibuprofenul. Cand credeam ca nu se mai intampla nimic au reaparut Pedro si trupa pe scena, de data asta doar ei. Ce-a urmat e greu de pus in cuvinte. Nu se misca, direct curgea, indiferent de piesa aleasa lenta sau alerta era fluid, trecea dintr-o stare in alta, presta aceeasi miscare, dar de fiecare data arata altfel, puncta ritmul din fiecare por, zambea fara efort, transpira invizibil, schimba tricoul si continua firesc, intr-o succesiune probabil indelung repetata, dar care parea improvizata pe moment si imposibil de ignorat. Mi-a disparut toata oboseala, mi s-au lipit ochii definitiv de el, eram in transa. Nu ma mai durea nimic, nu puteam sa urlu de tonalitatea boxelor, asa ca tot efortul a fost pe coodonarea mainilor si-a picioarelor in incercarea de a prinde macar o parte infima din abilitatea deosebita ce se producea pe scena. Habar n-am cat a durat prestatia, poate o ora, poate o ora jumatate, cert e ca daca el voia, as fi putut sa zburd toata noaptea, stilul miscarilor fiind dozat perfect, nici prea simplu sa plictiseasca, nici prea complicat sa oboseasca. Piesele s-au alternat lent sau rapid, fara sa rupa ritmul, pana la relaxarea de final, cand m-am simtit intradevar incarcata psihic complet pozitiv si cu o dispozitie de zile mari! Indiferent ce-mi rezerva noaptea mai departe, eram deja in castig!