Extensii ale romantismului de ieri

Exact dupa concluzia mea pripita ca nu mai exista romantism, descopar pe Fb  o postare a unui prieten, trecut bine de varsta tulburarilor hormonale adolescentine, care-si declara intr-un mod emotionant dragostea fata de sotia sa, cu ocazia aniversarii acesteia. Am citit incredula fiecare cuvintel, am rontait sarcastic ideea, m-am uitat invidioasa sa vad daca e citat, mi-am curbat sprancenele concav, convex, circumflex si intr-un final a trebuit sa accept ca-i real, exista oameni care se iubesc pe bune si in pofida timpului! Deruland, inca neconvinsa decat pe jumatate, comentariile, am constatat ca o multime de femei il felicitau pe sot pentru parolele cu adevarat deosebite, o parte tot dintre doamne o laudau pe frumoasa aniversata si cateva aplaudau cuplul. Barbatii lipseau cu desavarsire…sau poate nu i-am remarcat eu!

Dezbatand problema cu o prietena buna, m-am intrebat daca o asemena declaratie publica m-ar flata si mi-am dat seama ca nu (sigur din invidie!). Am un fel de pudoare stupida, mostenita de pe vremea cand nu ne permiteam nici sa ne sarutam pe strada si parca n-as vrea sentimentele mele (sau ale lui) expuse in vitrina, la indemana tuturor. Pe de alta parte trebuie sa fii foarte sigur pe relatia ta si extrem de mandru de ea, ca sa trambitezi in fata intregii lumi ce partenera deosebita ai tu- implica o doza apreciabila de curaj, sunt atatia care abia asteapta sa strice ceva care functioneaza!

E adevarat ca declaratiile nu acopera creditul la banca si nici nu tin loc de fondul clasei, dar cand am ajuns atat de cinica, incat tot ce depaseste nota matematic-reala, devine, fals, interesat, praf in ochi pentru a ascunde fisuri majore? De ce nu mai pot crede ca oamenii sunt buni, fideli, onesti, nu cauta la tot pasul aventuri, metode de dominare sau umilire a partenerului, relatiile sunt doar niste contracte de furnizare de servicii si coabitare uneori pasnica, alteori imposibil de liniara? De ce stiind ca asta e lumea in care am ales sa traiesc si regulile dupa care actionez in fiecare zi, simt ca parca am pierdut ceva frumos, ca un asfintit care moare tacut dupa blocuri, ii vad proiectia in partea de sus a cerului, dar n-am acces la toata imaginea? Oare modul in care negam sentimentele intalnite doar la pustanii din primii ani de liceu,  ne fereste de deziluzii sau ne raceste interior pana la insensibilitate? Evolutia aceasta face parte din maturitate sau trece la pierderi inevitabile?

14 thoughts on “Extensii ale romantismului de ieri

  1. Cred ca face parte din obisnuinta si nu are legatura ,neaparat ,cu maturitatea.Si mai vorbim aici si de caracterul umanului. Daca eu sunt o entuziasta in materie de romantism si dau pe la preaplin de cata dragoste bolboroseste in mine , asta nu inseamna ca sunt mai anormala decat majoritatea sau ca altcineva este stricat ca nu se manifesta ca mine.Si scriu aici ,apropos de impresia ta fata de domnul indragostit de nevasta si care si-a tranbitat amorul pe fisbuc.
    Mai zic ca depinde de experientele din viata , de „lectiile” acumulate in trecut , cum alege fiecare sa perceapa fiecare eveniment petrecut in viata sa , indiferent ca a fost adugator de durere sau de fericire…si cumulul asta face intregul.
    Nu exista uman care sa nu fi avut , macar o data in viata sa , o experienta negativa si zic ca egoismul il poate face pe acel uman sa spun ca experienta ca a sa nu a mai avut nimeni , insa consider ca obisnuintele sale si caracterul ,creierul si tot ceea ce il reprezinta pe acel uman , il determina sa vada intr-un anume fel acel apus de soare si orice alte intrebari retorice.
    Si eu m-am intrebat vrute si nevrute si inca ma mai intreb….si sunt si eu egoista ca orice uman si ma consider o victima a vietii…😀😀😀 Altfel n-as mai fi eu!😛

    • ai mare dreptate, uneori oamenii dragi ne modeleaza de asa natura ca ajungem sa nu mai simtim nimic (sau dam vina pe ei, ca-i mai comod asa). viata e putin mai liniara, dar ferita de surprize neplacute.
      e adevarat ca fiecare crede ca experienta lui e „mai neplacuta” decat a altora, dar nu stiu cum se face ca unghiuta de la degetul meu mic, ma doare mai mult decat piciorul rupt al vecinului!
      iar in treaba cu victima, daca toata lumea se plange in jurul meu, doar n-o sa trambitez eu cat sunt de fericita. nu vreau sa le dau idei de linsare😀

  2. hmmm… mie declaratiile astea de pe fb imi provoaca niste reactii mai ciudate. adica nu inteleg de ce a devenit asta o platforma unde sa ne dam ochii peste cap, in asa fel incat sa vaza lumea domle ce amor nebun zace la noi in casa. de ce nu i-a scris o scrisorica, sa i-o lase langa cafea de dimineata? nu cred deloc in romantismul declarativ si atarnat pe toate gardurile😆 . asa sunt io, mai din topor😀

  3. nu! eu cred ca tipul este bun, fidel, onest si este bine in casnicia lui. dar este, trebuie sa admiti, si o chestie de gust, sau de caracter, si anume ca unii nu sunt genul sa puna un astfel de anunt pe FB. nu spun ca este rau sau bine. in ceea ce ma priveste am incercat intotdeauna sa tin chestiile personale departe de tot ce este blog, fb etc, nu de alta, dar daca le pui pe alea bune, poate la un moment dat iti vine sa le pui si pe alea rele, si atunci viata ta devine un pic de reality show.

    • cred ca aici intervine intimitatea, cum spui. e adevarat ca uneori esti atat de fericit ca vrei sa auda toata lumea, insa… trebuie o inalta stare sufleteasca sa te bucuri de fericirea altuia si sa nu-l invidiezi (chiar pozitiv!). ca sa fiu complet sincera, eu ma tem sa flutur ce am eu, am senzatia ca sunt prea multi gata sa ma deposedeze🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s