Amestecate de weekend

Cum nu mai „răsărisem” de-o vreme, mi-am pus alarma telefonului puțin după 4 dimineața, mi-am învins somnul care mă trăgea cu disperare înapoi în așternut și am ieșit curajoasă la taxi urmând să ajung în cealaltă parte a orașului, unde mă întâlneam cu gașca. În stradă, dau peste un vecin, căruia mă simt nevoită să-i explic unde merg, dar nu reușesc să-i schimb privirea aia pe care o arunci unuia dus rău cu pluta, însă, de jenă, nu face gestul ăla de rotit becul în zona tâmplei. Semiadormita remarc cu jumătate de ochi că orașul e viu indiferent de oră, ajung prima în parcare, încet ne adunăm, întârzie cineva, ca mereu, dar ne așternem rapid la drum, căutăm rapița promisă și constatăm că au rotit culturile din anii trecuți, e doar un câmp verde c-un peisaj drept. Cerul prinde nuanțe vii și chiar dacă nu am cine știe ce încadrare, exersez umbre și nuanțe. Iarba e înaltă și încărcată de o rouă grea, bogată…udă! Bocancii pe care-i suspectam că n-ar fi impermeabili îmi confirmă previziunile, după ce râdeam de câteva minute bune de un amic în bascheți, murat la maxim. Răsare galbenelul și cu lozinca „cine-i uscat la picioare e fraier”, plecăm să căutăm rapița, în speranța unui lan galben de lungimea unei priviri în zare. Găsim…dar plantele sunt abia la început de colorare, abandonăm. Zărim aproape de șosea niște cai, apoi o clădire fără geamuri și acoperiș spart. Rezolv oarecum caii în contralumină, îmi place mult cum strălucește iarba încărcată de mii de picuri, îmi ud blugii mai sus de glezna. Arta…sacrificii…intrăm în coșmelia ce se dovedește o fostă moară. Ne destrăbălăm fotografic, ne pândim între noi în căutarea cadrului care să exprime o stare, un sentiment, o părere. Executăm obișnuita poză de grup în săritură, desigur defazată după cum era de așteptat, cu unii în aer și alții (eu, de ex.) așteptând încă semnalul de lansare. Râdem bogat și din tot sufletul…
Spre prânz ne împrăștiem, încerc un somn agitat care nu se potrivește cu intențiile vecinilor harnici și întreprinzători, mă arunc iar în peisaj, de data asta pe malul Begai, prinzând calmul după amiezii pe-un debarcader izolat, digerand tolănită la soare o plescaviță cu de toate. Păsărele melodioase, ambarcațiuni rare, copilași încercând apa cu degetul, bicicliști mergând la poezie. Când aproape s-a scufundat soarele în apa cu fațete ce refectau cald și jucăuș lumina, mi-am urnit oasele spre centru să văd Voltajul ce urma să concerteze în cinstea Zilei Europei. Am cântat și eu cu ei (bine, urlat!), mi-am amintit versurile unor piese vechi, dar mereu tinere, am aflat că poți din clape să dai impresia unei orchestre (deși, cred că bănuiam demult asta…) și m-am întrebat fugar cum poate să cânte perfect, dacă nu face playback (?!), fiind răgușit auzibil atunci când vorbește în pauzele dintre piese?

Ar mai fi și duminica…dar s-o lăsăm pe un alt post…

poze aici si aici.

 

2 thoughts on “Amestecate de weekend

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s