Fotopoetizând Seaca de pădure (partea a doua)

Din ziua precedentă am omis o casă c-o bătrânică usor incovoiata de spate, pe care rudele o considerau zurlie, mie  părându-mi de-o vitalitate  tare molipsitoare. Mereu cu un zambet șugubăț, ne-a povestit cum venea de la câmp, în tinerețe, purtând pe cap coroniță de flori si brusc a smuls o buruiană cu frunze înfoiate și-a înfipt-o explicativ, la tâmplă, sub broboadă, să ne arate cât de mândră era. Cata seninătate! La ieșire ne-a preluat o alta, arsă bine de soare pe față și  mâini, dar doar cât o descoperiseră hainele, cu un turban visiniu rotit artistic in jurul capului. Contrastul puternic m-a izbit în prima clipă, crezând că are ceva boala de piele. Dimpotrivă, femeia era in regula , ba chiar se lăuda că are bărbat înalt, făcandu-le în ciudă celorlalte care-o priveau cu un soi de invidie, abia mascată. Am mers spre casa ei, însă bărbată-su o fi avut calități, dar chef de musafiri pozari, sigur nu.

Revenind la ziua a doua… m-am trezit greu, am dormitat întregul mic dejun și drumul de aproape o oră până la Veleni- satul ce urcă prăfos din Seaca de pădure și se întinde leneș pe firul ulitei pe 7 km. Am parcat sub niște pruni, rucsacul în spate și am dat binețe primei femei întâlnite în cale, dornica de actiune. Decizie neinspirată, ne-a luat din vole scurt, a zbierat ca cheama politia, i-a montat pe cei din jur, care deși n-o aprobau nu le dădea inima să se apropie de noi. Imaginea idilica a satului din ziua precedentă s-a prăbușit cu zgomot, am grăbit pasul departe de zgomot și apoi treptat am constatat că pe masura ce inaintam totul devenea pustiu. Căldură de miez de zi, cer fără nori, câte o mașină trecând în viteză ridicand o ceată prăfoasă, căruțașii privind curioși dar nu suficient cat să intre în vorba cu noi…nu se lega nimic.

Totuși, la o poartă lume adunată și câteva mașini. Singurele evenimente din partea asta de lume sunt înmormântările, așa că m-am rugat în gând să nu fie și mortul prezent. Două bătrâne și-un moșneguț, ce arata ca si plecat deja dincolo, stăteau pe-o bancă; o fetiță roz se ițea dintre poalele mamei; am dat binețe și am ajuns să mâncăm la pomană (nu știu cât am progresat cu pozele, dar de mâncare n-am dus lipsă!). Foarte amabili oamenii, din păcate interiorul curții nu s-a potrivit cu intențiile noastre fotopoetice, așa că am luat desagii pe spinare și la drum! Satul toropit in căldura verii avea casele din ce în ce mai rare, lungi porțiuni de-un verde crud între ele, subiecte zero. O surpriză colorată, un cal, lângă o căsuță minuscula, cărămizie, cu geamuri albastre. Fond frumos, subiect-cal. Cum să potrivim calul, că stătea prea departe de casă? Curajoasa din mine stătea cu ochii pe funie și pe direcția de scăpare, dacă se înfurie animalul, de altfel, pasnic. Una din fete a tras de funie, mișcând calul, care blând, abia de ne-a băgat în seamă. Cadre amestecate, umbre dantelate, râsete, o mușca calul ăsta?, apare și stăpânul ușor alcoolizat, curios ce facem. Explicam, scăpam vii și ne infingem în birtul satului la umbră, scanam marfa putina, ne propunem să așteptăm să treacă zăduful, să le vina cheful oamenilor de vorbă. Nu avem stare la gândul că n-am cules mai nimic în ziua aia și forțăm soarele ucigător, până casele devin și  mai rare, iar natura verde, de început de vară, tot mai atotcuprinzatoare. Nehotărâte dacă să ne întoarcem sau nu, decidem rapid sa revenim la baza, urcăm repede în căruța ivită drept la țanc și ne „selfim” de zor, în timp ce căruțașul și femeia lui ne privesc răspunzându-ne cand plat, cand amabil, cu un  zâmbet nelamurit în colțul gurii. Mulți nu înțeleg ce tot moșmandim noi cu aparatele foto, dar sunt cuceriți de pasiunea pe care o arătăm și entuziasmul sincer la tot felul de amănunte inedite pentru noi, firești pt ei. Facem cu mâna câtorva cunoscuți (deja aveam vechime de dimineață!) și coborâm în curtea moașei. ÎI ascultăm povestea vieții, zâmbim și râdem la bărbatul posomorât care-o tot grăbește să ne scoată afară, îl pozăm și pe el puțin…dar fără a-i trezi interesul, plecăm la timp să nu piardă femeia serialul de la 6 seara (am uitat să întreb care…dar bănuiesc că-i telenovelă).

Plecăm și întâlnim la o poartă roșie, două fetițe moțate-palmier, cu bunica din dotare, cea mică încruntându-se amuzant, protestând la fiecare pas,zgrăbălindu-și des buba din genunchi dată cu albastru de metil, intrăm în casa unui holtei care ne prezintă posesiunile, doi porci gemeni ce se pozitioneaza ca-n oglinda si-un pisic dresat la scarpinat;  încearcă să ne convingă că-i o partidă bună de însurat, scăpam greu de el, dar ne conduce până la birtul de lângă fântână, unde lăsasem mașina. Soarele curgea ușor spre orizont, lumina era aurie blândă, oamenii pendulau între apă și case… Pretendentul a mai făcut rost de-un companion la fel de aghezmuit ca și el si insista de zor să mergem să ne arate ceva în capul celălalt al satului. Decidem că ar fi timpul să strângem tabăra, o tăiem mișelește intr-o clipa a lor de neatentie, ratând șansa de a ne procopsi în sat, dar cu mintea la cadrele puține și cam nereușite, ce urmau selectate și prezentate după cină. Am ajuns anesteziată în pat după 3 noaptea, căzând într-un somn scurt fără vise, dar cu sentimentul placut ca fac ceva ce incepe sa prinda usor contur…

Fotopoetizând Seaca de pădure (partea întâi)

Cursul teoretic de fotopoetica din iarnă, a avut practica, weekendul prelungit de Rusalii, tocmai trecut. Ne-am încărcat cu tot felul de bulendre pentru zile friguroase, că doar plouase toată săptămâna, iar pozele din locul unde urma să înnoptăm nu promiteau prea multe. Când am părăsit șoseaua principală și am intrat în Isalnita, mi s-au cam strâns umerii. Am parcat lângă două blocuri semănând căminelor din studenție și am hamalit bagajele în cameră. Surpriză! era ușor înghesuit, baia minusculă, dar decent și timp de patru zile doamna de la curățenie ne-a vizitat zilnic, dereticând și golind gunoiul. Mâncarea însă a fost subțire, puțintică și ciudat combinată (mă gândesc că au cosit tot lotul de mărar și ne-au bucurat pe noi cu el, asezonând toate felurile). De câte ori mergeam la masă, mă temeam de imaginația bucătarului, dar scăpările au fost neglijabile și după bătutul satelor zi-lumina, mi-a căzut bine indiferent ce-a fost în farfurie.
În prima seară ne-am obișnuit cu grupul, s-au fixat echipele, ni s-au repartizat asistenții care urmau să ne ajute pe teren, am gustat combustibilul adus de acasă (data viitoare îmi la pun pachețel  si eu ceva alcool adecvat!), am adormit puțin după miezul nopții, așteptând cu nerăbdare dimineața.

Descinderea în comuna Seaca de pădure a debutat cu aprobarea primarului, într-o echipă de trei grații și „tăbărând” pe prima casă colorată suficient, cât să ne atragă atenția. Proprietarul și-un vecin trebăluiau prin curte și nu prea pricepeau ce vrem, însă surprinși de atenția și insistența noastră, ne-au lăsat să ne invartim prin toată gospodăria, ne-au povestit cum mai e viața la sat. O bătrânică ne studia de pe treptele căsuței albastre, neînțelegând forfota și clănțănitul aparatelor foto. Debusolată de noile reguli din fotografia ce doream s-o invat, mă învârteam că o găina fără cap, încercând să nu leșin de la mirosul privatei sau lângă adierile porcilor. După câtva timp m-am lămurit cât să încerc și eu câteva abordări, vecinul cu șapca roșie a uitat să se grozăvească și văzând că-l vrem și pe el în poze, s-a așezat cuminte pe-un scaun, cu mâinile încrucișate muncite și arse de soare. După câteva minute, s-a plictisit însă să fie vedetă, așa că ne-am luat tălpășița, urcând ușor cu șoseaua și făcând la fel ca ea, stânga, lângă o fântână. N-am mai văzut fântâni cu două găleți și-o roată metalică ca un scripete mare care le aducea alternativ sus. Departe, în adânc, lucea stins si rotund nivelul apei. Ne-am odihnit puțin, ziua era ciudată, vântoasa și rece când intra soarele după nori, din ce în ce mai toridă în rest. O bătrânică in baston, cu broboada albastra de sub care ii rasarea cuminte parul complet albit, s-a apropiat privindu-ne aproape orb „Nu vă cunosc!” I-am explicat că n-are de unde, că suntem abia venite pe acolo și i-am povestit ce facem. Pentru cei mai mulți diferența între filmat și fotografiat a fost inexistenta și cam toți se temeau să nu apară la televizor in cine-stie-ce-postura. S-a mai ivit un băiețel cu bicicleta, dând ture din ce în ce mai aproape de noi, până l-am întrebat cum îl cheamă. A răspuns fără timiditate și ne-a povestit ce-i în susul străzii si cum merge scoala. Imediat lângă, un grup nomad de copii cu copii, un cort jerpelit, o grămadă de zdrențe aruncate alandala direct pe pamant și-un copilaș de vreo doi ani strângând în pumn un boboc de gâsca, ce părea inert. Cu apucăturile mele orășenesti m-am panicat, dar odată inapoi vertical, puiul galbenel a misunat vioi prin iarbă. M-am uitat curioasă la bebelușul din căruț pe care mi l-au arătat, destul de înfofolit pentru ziua caldă și care în pofida vocilor noastre și a gălăgiei, n-a schițat nici un gest… Țiganca tânără și frumoasă foc, privea placut spre noi, fericită și fără griji, făcând mai nimic toată ziua. Săraci ei, săraci și oamenii din sat, trăiesc pașnic, deși nomazii sălășluiesc acolo doar vara. Nu-mi dau seama dacă au încredere unii în alții sau pur și simplu nu e mai nimic de furat. I-am întrebat din ce trăiesc și au spus că vând fier vechi…

I-am părăsit descoperind mai departe o gașcă de „tinerele” îmbrobodite, toate peste 70 de ani. Una și-a ținut mana la gura cu basma cu tot, cât am povestit cine suntem, alta a căutat plictisită în cealaltă parte- doar o apare cineva interesant pe uliță, iar cea din margine ne-a poftit în batatura. Ca multe din sat nu mai avea bărbat, murise de câțiva ani, se temea să n-o atace careva noaptea, însă față de noi , niște oameni străini și-a deschis casa. Habar n-am dacă modul jovial de a povesti, faptul că eram trei femei singure sau plictiseala fiecărei zile într-un sat destul de mort, au catigat-o, însă în scurt timp ne-a poftit la o ciorbă de fasole și la niște pâinici rotunde abia scoase din cuptor. Cam greu de explicat uimirea mea și pofta de hămesită cu care am golit farfuria. Am povestit de toate în bucătărioara joasă, pe-un pat de paie, urmărind cu privirea săculeți de ierburi mirosind vag, atârnati de tavan, o pisică timidă încurcată printre picioare, ușa deschisă a camerei bune unde tronau înfoiate mai multe perne stivuite frumos una peste alta, carpete și șervete cusute manual sau la războiul de țesut. Mi-am amintit vag de-o bunica plecată demult dintre noi și-o jumătate de răsfăț pierdut în timp.

Femeia asta simplă, deși a trăit greu, nu și-a pierdut nici umorul, nici poftă de viață… mai rar pe la oras asa ceva!.Am coborât încet panta printr-o pădurice rară, spre locul unde lăsasem mașina, bine dispusă, c-o altă idee asupra satului și-a oamenilor care trăiesc aici. Din locul unde lasasem mașina se vedea cimitirul răsfirat sus pe deal și urcând agale prin iarba înaltă, arsă de soare, am zărit frăguțe, aproape coapte și cu-un gust divin. Vederea de sus nu era uimitoare, așa că am coborât inapoi, privind o latura părăsită ce avea câteva cruci vechi din lemn dantelat pe margini, cu același ciudat „acoperiș”, prezent la toate.
Am mai încercat o altă margine de sat, mai sus, intrând pe-o uliță curbata, cu soarele aruncand umbre lungi : intr-o curte un om si-un măgăruș, arătându-ne că seceta a crăpat rău pământul, în care oricum nu se prea face nimic, două femei păzind o poartă prin care un băiat căra c-o roabă  resturi ierboase. Peste drum o casă albastră (cea mai des întâlnită culoare…o fi sineala de albit rufele de pe vremuri?), cu cerbi vopsiți verzui și iarbă bogată în curte. Bătrânica abia s-a lăsat convinsă să ne lase puțin înăuntru, ne-am temut de trei câini pătați părând identici, până i-am îmbunat cu un rest de sendvici. N-am reușit să povestim prea multe cu ea, așa că ne-am retras având deja tolba plină de întâmplări și cadre foto. Spre seară ne-am întors la bază, unde urma să descărcăm pozele, să alegem ce-i cat de cat bun și să discutăm până târziu în noapte cum am putea aborda mai bine personajele, satul, fondurile, culoarea…

Excursie de cateva ore la Novi Sad

Am promis-o, nu m-am putut mobiliza sa scriu. Mareea, valurile, depresia de dupa Sarbatori, neputiinta de a ma desparti de bradul de Craciun (maine o comit!), gerul de boboteaza si tonele de haine de echipat in fiecare zi sau „House of Cards” urmarit in transa, alaturi de alte motive insignifiante, marunte dar uneori zdrobitoare, m-au tinut intr-o continua liniaritate, fara elan creator.

Totusi, n-as vrea sa ingrop o zi frumoasa, ca o fereastra calduta  pierduta intre altele glaciale…Pe drum spre Serbia, soarele timid ne-a dezghetat atat limbile, cat si dispozitia, desi peisajul de-o parte si de alta a soselei arata dezolant, asa cum e mereu iarna la campie, intinderi brune usor inghetate sau  petece cenusii din zapada trecuta. Am trecut vama goala sub privirile plictisite ale functionarilor si ne-am dat drumul la mers spre Novi Sad, oras despre care, spre rusinea mea, nici macar nu stiam ca e strabatut de Dunare. Asta-i motivul pentru care  retin geografie doar cand o vad! Un pod in lungul unei cai ferate, o curba si toata privelistea s-a desfasurat larg, Dunarea, cu orasul nou inflorind usor inzapezit pe dreapta si cetatea Petrovaradin, usor mai sus, in stanga. Ne-am parcat si am incercat abordarea de pe malul Dunarii, desi era evident ca intrarea se face din cealalta parte. Poate soarele nesperat, poate zapada inca sclipind scurt, cert e ca fluviul arata diferit fata de ce stiam eu din zona Orsova. Cu ochii cand la intinderea fara valuri de un gri-bleumarin distant, cand la zidurile impunatoare ale cetatii, am dat nesperat de un  tunel pietruit de latimea unei masini si jumatate, pe care ne-am inserat in cetate. Un sistem complicat de ziduri de aparare, care se intretaie peste santurile unde presupun ca in trecut se inecau dusmanii, acum aratand ca un parc intins, plin de zapada necalcata. Greu de ghicit istoria lunga a fortaretei, ce se intinde din vremea paleolitica, atinge perioada romanilor, trece in stapanirea calugarilor pe la 1200, ca 300 de ani mai tarziu sa cada sub asediul turcilor, fiind daramata si reconstruita de austrieci. Dupa o serie de confrutari cu turcii, cetatea ramane in stapanirea armatei austriece, care ii construieste un elaborat sistem de tuneluri pe patru nivele, masurand 16 km. M-am dus cu lectiile nefacute, inca zapacita de „lectura” din seara precedenta, asa ca n-am avut idee peste ce ma plimb si nici n-am intuit vastitatea locatiei. Vremea rece pustiise terasa larga catre Dunare si nici mestesugarii care coloreaza cetatea in anotimpul cald, nu erau la post. Am facut un popas de-un ceai fierbinte la singura cafenea ale carei prelate si incalzitoare de terasa mi-au amintit de-o plaja indepartata din Cipru, coincidenta, tot in ianuarie. Era placut in interior si se poate admira privelistea orasului asortata curgerii raului, un fel de dialog vechi-nou supus domol timpului. Intamplator ne-am nimerit la ora cand ajustau ceasul emblema al cetatii, a carui particularitate este faptul ca are limbile inversate, cea mica arata minutele si cea mare orele, pentru ca pescarii de pe vremuri sa zareasca ora mai usor. Din pacate, ziua in anotimpul rece e scurta, asa ca am coborat  pe aleea de intrare, admirand cu jind doi copii care se dadeau zgomotos cu sania, am trecut pe sub poarta grandioasa pe care intrau victoriosi conducatorii de oaste si ne-am chinuit sa pozam cat mai elocvent cainele vedeta dintr-un geam la etajul unei cladiri. Inca putine cadre cu siluete in fundal pe terasa de sus a cetatii si directia plescavitza! Pana la urma n-a fost sa fie specialitatea sarbeasca atat de laudata, ci ceva gratare condimentate sarbesc, intr-un restaurant cu o servire ireprosabila si un colorit bogat, cu peretii in rosu, albastru sau galben pe care erau agatate obiecte ce mi-au amintit de casa bunicii, cu perdelute pe jumatate de geam, lampi care incalzeau placut lumina, chelneri in port popular. O experienta placuta! Cu burta atarnand am plecat sa mai dam o ultima raita in orasul ce-si aprinsese luminile de Craciun (era a treia zi din an). Lume decenta plimbandu-se linistit la orele serii, turisti care nu ieseau in evidenta, casute cu lucruri create manual fara abundenta de carneli, bulendre si fumaraie pe care le vazusem in centrul orasului nostru. O tanara ne-a povestit din ce materiale isi elabora  cercei originali multicolori, folosind seminte de fructe, machete de ferestre decorate si iluminate feeric, standuri aromate de kurtos, acadele si fructe trase in ciocolata. O senzatie ciudat de placuta de a fi inconjurata de oameni, fara a fi deranjata vizual sau olfactiv.

Cam asta a fost prima mea vizita la Novi Sad si imi place sa cred ca voi mai reveni, sa prospectez orasul mai pe larg, intr-o zi mai calda si neaparat mai lunga, de vara si de ce nu? sa innoptez indelung pe malul Dunarii, la o poveste cu cetati, hoinarind prin amintiri.

poze aici.

Cu Zumba Top-Mountain la Cluj(III)

Cea de-a doua zi de eveniment s-a incheiat c-o petrecere in care s-au amestecat tot felul de muzici, dar ca de obicei, as fi dansat si pe piesa de la Telejurnal (cei in etate stiu ce vorbesc!)! Imbracati in culori neon ne-am zbantuit pana spre dimineata, astfel ca trezirea la micul dejun a fost mai problematica decat de obicei. Inutil sa spun ca picioarele imi devenisera extensii care nu mai raspundeau la comenzi, iar fandarile- miscari hazardate! Am ingurgitat mai cu mila fata de ziua precendenta, ne-am cuplat la un taxi si sus la Belvedere sa intampinam dimineata. Usor „cancerigen” aerul (la temperatura ma refer, ca de curat era impecabil!), iar privelistea meritata! Lumea mai in forta s-a produs, parte de frig, parte din pasiune. Stiind insa ca mai urma un eveniment puternic dupa amiaza, iar eu eram cu Duracell-ul pe final, am zis pas. Am tras cateva cadre cu cei mai curajosi si mai in verva zumbilisti, apoi lentut am coborat panta prin padure, pana pe malul Somesului, agatandu-ne de lacatelele podului si facand cateva poze.

La hotel am incercat sa ma ascund o ora, in recuperare de somn, dar tot etajul facea bagaje, se tranteau usi, doamna cu aspiratorul isi facea treaba bifand camerele la rand, deschizand si usa noastra de cateva ori, doar-doar ne decidem sa parasim statia, astfel ca pana la urma ne-am strans catrafusele si am cautat sala unde urma sa se produca intemeietorul Zumbei, Beto Perez. Nu m-am dus la pomul laudat cu sacul, dar nici nu ma asteptam ca la atata amar de lume sa ne fie repartizata o hala din piata (e adevarat incapatoare), cu toalete ecologice, podeaua subreda din panouri care se miscau, de planeitati diferite si c-o shaormerie in interior, de-am ozonat tot evenimentul tragand adanc in piept arome de muraturi, hamburgheri si alte delicatese inrudite, denumita generic „Pavilionul Expozitional- Expo Transilvania”. In realitate, constructia de tabla s-a zguduit din toate incheieturile la zgomot foarte inalt produs de muzica si cei  in jur de 2000 de oameni prezenti (habar n-am cat e de real numarul?!), dar spre norocul nostru a ramas in picioare.

Probabil ca  socul trecerii de la patru stele la regim de piata de zarzavaturi a fost prea mare, frigul din interior il concura pe cel de afara, asa ca la aparitia pe scena a lui Beto, am inceput sa ma misc doar activata de regretul de a nu  pierde ceva unic, poate, in viata mea. Daca primele piese au mers greu, curentul din tavan zburandu-mi creierii, buticarii aranjandu-si marfa printre bagajele noastre, un du-te-vino continuu limitandu-mi miscarile, la un moment dat mi-am dat seama ca nu mai conteaza toate amanuntele astea sordide, atmosfera devenise incinsa de bucurie, dans antrenant, impartasirea unor clipe unice, Beto oferind un spectacol de mare clasa, indiferent de locul unde se afla  scena, iar audienta a primit cu bucurie buna dispozitie, fluiditatea miscarilor, coregrafiile simultane ale dansatoarelor cu ritmul in sange, profesionalism, modestie si bun gust. Aproape doua ore de spectacol de exceptie care m-au facut sa uit de oboseala, articulatii busite, drumul lung ce-l mai aveam pana acasa, ziua de luni ce se profila deja spre seara. M-am bucurat sa constat ca exista oameni care fac spectacol oriunde, indiferent de conditii sau intinderea tarii.

In masina care gonea in intuneric punand distanta din ce in ce mai mare fata de un oras pentru care voi avea mereu un zambet si-o bataie calda de inima, m-am simtit din nou norocoasa, ca ma pot bucura de-o pasiune care aduna atat de multi oameni frumosi…

Jurnal de vacanta: Thassos ziua a 4a

Am intampinat ziua cu mari emotii, ma decisesem sa fac scuba diving si inca nu eram convinsa ca nu va fi ultima mea zi de viata. M-am mai incurajat in minte ca daca le povestesc astora la ce hal de panica experimentez cand sunt cu nasul sub apa, isi fac trei cruci si-mi dau viteza. Din pacate nu s-au lasat impresionati de scutecele mele deja ude si mi-au explicat ca nu conteaza cum reactionez scufundata, nimeni nu moare, toti se adapteaza. Habar n-am cum au trecut notiunile introductive, desi am fost numai urechi, am ras si am comentat intruna (mda, panica asta!). Cert e ca dupa un scurt drum in afara Potos-ului, am ajuns la malul marii, am fost echipata in costum de scafandru, incluzand pe langa salopeta aia mulata sexi, labe, vesta si tubul de oxigen. Par multe, dar in apa cu asistent permanent, nu le-am simtit. Desi facusem cateva probe de respirat in tub cu o zi inainte in piscina, am bagat o panica maxima pana am decis sa respir cat de cat normal, odata ce m-am trezit dusa lent dar sigur sub undele albastre. Nu aveam decat un singur gand „nu pot sa respir, imi intra apa si ma sufoc!!!” Eh, cand iti doresti se mai si intampla! Ochelarii imi erau putin largi si de cateva ori am experimentat  aspiratia marina pana in adancul sinusurilor, dar grecul insarcinat cu paza mea, m-a scos afara, m-a calmat si m-a bagat la loc. Daca am vazut ca nu ma inec, in pofida tuturor tentativelor, am decis sa controlez putin panica, sa ignor zgomotul ritmic al bulelor ce se ridicau la suprafata (unde speram sa ajung si eu la final!!!), sa casc ochii in jur. Ce sa vezi? O mare albastra, transparenta, razele soarelui filtrat dens, bancuri de pestisori colorati si vegetatie marunta cenusie, parand pufoasa. Scafandrul care m-a insotit mi-a cules cateva cochilii goale de arici de mare, colorate intr-o multitudine de nuante pastelate, m-a atentionat de cate ori treceau pesti, mi-a aratat ce pot atinge in siguranta: un fel de bureti galbeni cat degetul si tot felul de vegetatie pufoasa. La un moment dat a luat de pe fundul marii un obiect cilindric de culoarea nisipului si l-a intins spre mine. N-am prea apucat sa ma intreb ce-i aratarea aia pentru ca in momentul in care am atins-o a aruncat un fel de jet, ca niste ate grosute de un alb stralucitor si foarte lipicioase. Ne-am curatat si am continuat plimbarea, el inotand eu stand cuminte, pliata, pana la punctul de intalnire cu ceilalti scafandri, unde am facut o poza de grup, iar liderul echipei si-a scos tubul din gura si a trimis bule de aer sub forma de cerculete in sus. Spectaculos!… daca nu respiri greu si cu teama de a nu lua iar apa la bord! Drumul inapoi a fost scurt si intr-un final am vazut linia de suprafata apropiindu-se realizand ca am trecut cu bine (e adevarat nu cu prea mult curaj!) si experimentul acesta.

Pentru un om ultra panicat de apa, am considerat scuba ca un prim pas in infrangerea fricii (desigur, asta nu reprezinta o garantie ca voi face si altii!!!). E adevarat ca n-am vazut foarte multe, nu-mi amintesc daca aerul respirat avea vreo caracteristica (era ceva vital, doar), dar mi-a placut mult linistea din adanc, intrerupta doar de respiratia mea ritmica (oarecum) si n-am ratat momentul pe care mi-l dorisem mereu- sa privesc de jos spre soare, remarcand in trecere scafandri si vietati parca suspendate.

Ziua a continuat pe un soi de euforie si un pic de oboseala c-un pranz degustand medalion de rechin la Potos in rapaiala unei ploi rapide de vara, iar spre seara o plimbare in port si o „Chefs Salad” delicioasa. (va urma)

Jurnal de vacanta: Thassos ziua a2a

M-am trezit cu chef de duca, am urcat in masina si am atacat coasta estica a insulei insumand rotund undeva la 60 km. Drumul urmeaza linia dantelata a tarmului, iar marea de un albastru variind de la turcoaz la bleumarin, functie de adancime, razele soarelui, vant si teren stancos sau nisipos, formeaza un spectacol deosebit. Am oprit aleator la Aliki, un golf generos, coborand malul abrupt si fixandu-ne locatia pe niste stanci. Plaja e ingusta si inghesuita, iar la ora aproape de pranz la care ajunsesem, sezloangele erau pline si aglomeratia la cote maxime. In schimb marea este clara, coboara destul de lent in apa, iar la distanta mica sunt ancorate ambarcatiuni cu vele printre care se poate snorkeli in voie. Nu, tot n-am incercat, am privit doar la altii! Langa stanci sunt necesari papuci speciali de plaja, aricii de mare sunt destul de vizibili, dar langa plaja pare curat si oricum se vede foarte bine prin apa.

In timp ce ma balaceam, am urmarit cu privirea cativa turisti care urcau un drum prin padure si dispareau dupa munte. Am fost curioasa sa vad ce-i dincolo, dar din pacate, fiind extrem de cald, am minimalizat bagajele prea mult si n-am luat in rucsac aparatul foto. A fost cea mai adanca parere de rau, desi lumina foarte puternica mi-ar fi agresat destul de dur pozele. Ca sa scurtez, cararea printre pini, duce la o plaja formata din blocuri masive de marmura, cel mai adesea acoperite de muschi, asezate orizontal pe o suprafata intinsa dar absolut impracticabil de alunecoasa, chiar daca apa pare mica. La finalul placilor, marea se inspumeaza albastru inchis si danteleaza peisajul salbatic, neprimitor, dar de o frumusete riguroasa, un fel de rigiditate care impune respect, meditatie, solitudine.

Excursia scurta si balacelile prelungi mi-au starnit foamea, asa ca am demarat la Potos odihnindu-ma la una din terasele extrem de prietenoase de pe plaja, la un peste spada. Portie generoasa, gatita delicios, servirea rapida, chelnerita romanca extrem de amabila, pret decent, la final desert gratuit inghetata cremoasa. De bifat cu toata nadejdea! In plus Potos-ul are preturi sesizabil mai mici fata de capitala Limenas, indiferent ca vorbim de suveniruri, hainute sau orice alt fel de cumparaturi.

Pentru ca dupa amiaza era inca la inceput am marcat pe harta Giola, piscina aratand extrem de incitant din prospectul de prezentare al insulei. Am privit gresit la indicatorul care marca  cate sute de metri sunt pana sus si am lasat masina in prima parcare, luand-o la picior pe un drum singuratic, prafos rosiatic. Pe laterale plantatii de maslini, o proprietate izolata in poarta careia o bunica isi dojenea nepotica ce biciclea prin jur. Bine ca soarele era in scadere, ca deja scosesem limba de-un cot, curgeau torentele pe mine si terminasem provizia de apa! Cand o doamna foarte amabila, grecoaica, ne-a atentionat ca e drum cam lung pana sus, ne-am dat seama ca am citit gresit, dar mai o poveste, mai o tura printre tufisuri, mai un plan cu cine, unde sare si de pe care stanca, am ajuns la destinatie. Prima data am zarit niste blocuri mari de stanca lovite in spume de valuri inalte si apoi putin in dreapta o groapa cu apa inchisa la culoare, pe luciul careia pluteau cativa pestisori, destul de morti. S-a facut liniste, toata lumea dezamagita! Unde-i apa aia transparenta, piscina naturala de un albastru superb??? La o privire mai atenta am vazut ca marea comunica cu gropisnita in cauza printr-o stramtoare micuta si probabil daca nu-s furtuni sau valuri mai puternice, apa nu se poate improspata si devine mata, absolut deloc imbietoare. M-am intors cu spatele la ea si am privit marea in reflexiile soarelui care cobora deja de cealalta parte a muntelui. Era pustiu, iar linistea ritmata de miscarea adanca a marii, imi ducea gandurile departe spre orizont.

Am incheiat seara la o terasa in port la Limenas, la Tzaki, unde am infulecat o negresa bestiala! Un mare plus a fost chelnerul simpatic, care ne-a oferit o portie suplimentara de inghetata din partea casei si o conversatie tare amuzanta.

O tura de Retezat

Am privit mereu cu un fel de curiozitate grupurile de turisti incarcati cu rucsaci mari si grei, de care atarnau uneori cu zgomot tot felul de obiecte, intrebandu-ma cum ar fi sa fiu in locul lor. Si daca tot am decis sa experimentez dormitul in cort, am trecut la faza urmatoare, caratul unui rucsac (deocamdata modest) pe un traseu de munte accidentat. Am facut primul pas (cu piatra-n gura!) in Parcul National Retezat, intrand pe langa Sarmizegetusa, Gura Zlatna, pe un drum semi-amenajat, tremurand de cateva ori de grija masinii, pret de vreo doua ore. Lasand la o parte jecmaneala de la bariera (10lei/persoana + 7lei pentru masina), peisajul este de-o frumusete greu de descris. Incepand cu barajul Gura Apei, de-o parte brazi interminabili cu un firisor  inspumat intrerupand ici-colo verdele intens, iar de cealalta oglinda apei, disparand dupa curbura muntelui. Padurea deasa si brusturii de dimensiuni impresionabile amenintau sa cotropeasca drumul, abia cat latul unei masini, un canton silvic, cateva veverite intersectand curajoase calea si dupa doua ore de mers cu 10-15km/ora am ajuns in Poiana Pelegii, unde abia am gasit un loc chinuit de parcare, ne-am echipat, rucsacii pe spinare si la urcus. Pare simplu, dar pentru una care si poseta i se pare adesea prea grea, e o incercare interesanta, spre covarsitoare! Altitudinea in crestere mi-a dat usoare ameteli, iar rucsacul imi contrazicea centrul de greutate cunoscut. Intr-un final, mai echilibrand baretele, mai agatandu-ma de toate crengile, cioturile, ramurelele, am reusit sa ma pastrez verticala. Prima parte a traseului urca printr-o padure ca o cupola, radacinile brazilor facand un fel de trepte, usurand oarecum accesul, iar in vale se zareste din ce in ce mai jos raul inspumat de la baza copacilor. Am facut cateva popasuri, simtind ca transpir si apa bauta c-o saptamana inainte, si ca plamanii ameninta sa colapseze, insa dupa o vreme panta s-a mai domolit, iar vegetatia a ramas pitica. Un parau bogat serpuieste printre pietre, aratand ca o gradina japoneza miniaturala, marginita de flori felurite. Am pasit atent din piatra in piatra, aruncand cate o privire putin spaimoasa in jos. DIn cand in cand eram depasiti de alti turisti, pe care uneori ii regaseam la popas mai sus. Ultima parte a drumului, a fost o combinatie de bolovani si pajisti terasate, probabil nu extrem de greu de strabatut, daca n-ai bagaj greu. Pentru noi a fost cu „hei-rup-ul” si „hai, ca mai avem inca putin”, desi dupa fiecare hop, aveam senzatia ca ajung si totusi, mai urma inca o terasa. Pana la urma, ultimul urcus ne-a oferit privelistea catre mult doritul lac Bucura, langa care m-am prabusit la soare, lancezind aproape in coma si bucurandu-ma din tot sufletul ca nu mai am de urcat si nici de carat nimic!

Dupa vreo ora de revenire, am instalat cortul, am mancat si dintr-o data parca lumea mea a devenit mai frumoasa. Soarele cobora lent dupa unul dintre versantii goi si abrupti, iar noi ne pregateam de innoptat pentru prima oara in cort la o asemenea altitudine. In departare mai intai ca un fum subtire, apoi ingrosandu-se ceata venea usor catre lac. Peisajul urma sa se schimbe la fiecare 10minute, cand disparea lacul, apoi muntii, cand aparea cate un pisc luminat roz de razele soarelui de dincolo de versant, cand aparea lunatic alt perete de stanca. Oamenii se adunasera langa corturi povestind sau „lecturand” dupa posibilitati. Cand lumina a scazut complet, coplesita de emotiile si oboseala drumului, cat si de toate situatiile noi, am decis sa inchei ziua, m-am echipat gros si mi-am inchis sacul de dormit pana la sprancene. (va urma)

poze aici.