Mai tac o vreme…

Nu din lipsă de activități, ci doar din teama de a nu plictisi. După toate dezbrăcările de caracter sau haine de pe fb, expunerile de pisici care levitează, bebeluși mânjiți la botic și motivaționale care te ridica, doar citindu-le, până la cer, încep să fiu mai selectivă cu share-uitul. Mă întreb mai des cât de interesant poate fi pentru ceilalți, ce-mi face mie maximă plăcere. Șmecheră cum sunt, cu gusturi sucite, ciudata și în figuri, îmi plac ce-l mai adesea… doar mie.
Terminând cu introducerea, sa va zic de ce-am venit:  să spicuiesc o zi vântoasa de început de primăvară și aprilie, în care m-am încăpățânat să ies la pozat (da, încă mă îndeletnicesc cu prinsul de imagini; am schimbat unealta, unghiul de abordare, studiez tone de chestii, uit și mai multe, îmi prind urechile în chestiuni tehnice pe care credeam că le stăpânesc, croșetez poziții- nu din alea!!- ci „portretistice”, când nu apăs pe buton încropesc scenarii în cap…de unde și absența mea de pe aici…) La venirea primaverii pândesc cu nerăbdare înflorirea magnoliilor de pe malul Begai și suspin fiecare an în care pierd spectacolul. Deși bătea un vânt cancerigen și toată ziua vremea s-a jucat de-a amenințarea cu ploaia, am insistat să arunc un ochi, am convins și-o modeala să mă însoțească (că ce farmec are să suferi de una singură?) și am căutat ceva de imortalizat. Anul asta săracii pomi sunt zăpăciți de alternanțele glaciale cu accente fals primăvăratice, astfel că sunt în stadii de imboboceala feciorelnica și bătrânețe prematură, toate simultan. Am stat puțin pe gânduri până am rezolvat enigma aspectului sărăcăcios, timp în care mi-au înghețat extremitățile și mi-au fluturat zăpăcitor singurii neuroni treziți degeaba din hibernare. M-a mai încălzit faptul că pe lângă mine mai erau și alți „nebuni” cu utilajele agățate de gât, în pofida faptului că lumina strălucea prin absența, iar soarele era ceva ca și inteligență unora- știi că există, dar nu se vede! Ne-am vântuit bine, am tras câteva cadre, doar de ciudă și ne-am oprit la covrigi, că tot visasem la ei toată săptămâna. Calzi, proaspeți, ronțăiți printre râsete și oameni zgribuliți.

Parcă printre clădiri vântul rupe doar fărâme mici din tine, nu-ți desființează chiar complet crezul în viață, asa ca am zis ca-i momentul sa schimb partenera de suferința, cu un amic (și implict registrul preocupărilor) care m-a combinat catre o lansare de disc pe vinil…de rockeri supărați: Implat pentru refuz… pentru cunoscători. Am încercat să driblez invitația, însă până la urmă, după principiul „dacă nu încerci chestii noi, ce rost are să te trezești dimineața?”, m-am riscat! Un subsol micuț, amenajat minimal, fotografii cu Timișoara înainte de realizările socialiste și arhitectura secolului trecut în toată splendoarea, atmosferă boemă cu mese amenajate ad-hoc din paleți, viniluri pe pereți, cele lansate mai ales, meniul scris pe-o tablă mare, cu cretă colorată și caractere geometrice, oameni care-și lipeau țigările dintr-o pungă de tutun, tricouri negre cu însemne, cercei decenți dar minim 2 în aceeași gaură, plete, un bebeluș blond necăjit de lumea prea multă, bere nefiltrată in halbe suple inalte și discuții în jurul unui ceai (mda, iar m-am lăsat de băut!). Am crezut mereu că rockerii care livrează muzica asta densă, sunt un grup închis, care exclud ce nu aparține comunității. Spre surpinderea mea, am primit zâmbete sincere, explicații despre modul în care se aude un vinil, în comparație cu un cd, am pășit pentru o vreme scurtă în urmă cu vreo 20 de ani, când am aflat de aproape că există și altfel de muzică decât Modern Talking și Clayderman, m-am filat cu un picup de la distanță. Am încercat să recunosc locurile din pozele cu Timișoara veche, am discutat fotografie, lumina, tehnici, trăgând cu ochiul la cei care sponzorizasera realizarea discului și acum își ridicau cadourile. Frumos, relaxant, motivant.

O zi deosebită cu oameni faini…ceea ce va doresc și vouă!

Despre religia in școli …

…subiectul care bubuie la toate știrile, dar care mie mi se pare umflat artificial, din dorința de a inflama încă puțin spiritele și de ce nu? de a evita problemele reale, dure și grele, de tot felul, care rămân mai departe în părăsire.
Am citit pe sărite și dacă greșesc, va rog să mă trageți de atenție, însă nu pricep care-i problema aici? Și pentru ce ne agitam atât  religia din școli, dacă-i impusă sau nu? Nu discut înclinația proprie, nu e locul și nici momentul. Dar din amintirile mele, nu foarte îndepărtate, fie-mea făcea lucruri inofensive, chiar de bun simț, la religie, nu avea teme, decât maxim ceva de colorat, nu se apucase să facă mătănii prin casă, nu mă trăgea de mâneca să intrăm în fiecare locaș de cult și nici nu „lingea” toate icoanele întâlnite în cale. Era o oră pe săptămâna, alături de muzică, desen și alte abilități, fără pretenții în schimbarea caracterului sau aplecare spre habotnicie.

Desigur că avem dreptul și chiar, obligația, de a alege ce considerăm că-i mai bun pentru copiii noștri. Dar, hai să fim serioși! Pe un copil recalcitrant care n-a auzit niciodată de „nu-i voie” să faci ceva, care nu respectă nici o autoritate și se trage de amabilități cu profesorii, iar dacă îi chemi părinții la școală, s-ar putea să-ți pierzi slujba, amenințarea cu „dusul în iad”, e un fel de sărit într-un picior să vina ploaia. Că se fac presiuni de către școli și profesori în posibilă rămânere fără obiectul muncii… excese vor fi mereu peste tot, dar ele nu țin neapărat de religie, ci de influența și dorința de câștig prost direcționată.

Continui să cred că o simplă oră de religie pe săptămâna, are exact efectul apei sfințite: ajută pe cei care îmbrățișează convingerile și-i lasă indiferenți pe ceilalți. Privind echidistant, pildele predate la aceste ore sunt povestioare cu mesaj motivațional „faci bine-primești bine”, iar cele câteva rugăciuni scurte, în cel mai rău caz sunt exercițiu de memorie, foarte folositor la modul (încă!) de reproducere cât mai exactă a informațiilor predate, din țara asta. Deci, pe ce ne certăm de fapt?

Hai ca m-am enervat!

Știți că nu mă bag în polemici de nici un fel, cu atât mai mult în cele legate de politică sau religie și mai știți că nu urmăresc știrile, mai ales la tv, motiv pentru care mă blamează multă lume, iar ai mei se miră cum pot trăi într-un asemenea glob de sticlă. Totuși, am parte în fiecare zi de câteva minute de știri condesate, în drum spre munci, că să nu fiu chiar complet ruptă de realitate și mută-n conversații. În consecință, de câteva săptămâni singura știre repetată obsesiv este cea cu închisoarea protejatei fostului președinte (nu-i spun numele, pentru că mi-e lehamite!). Nu discut tupeul și sfidarea din declarațiile ei, care îmi arată clar că indiferent cât va ține capul de afiș al știrilor, nu are nici o teamă că va rămâne fără bunuri sau libertate- și cred cu convingere că așa va fi! Mă întreb doar care-i rostul atâtor arestări mediatizate, urmăriri că-n filme, declarații zgomotoase? Bun s-a furat, dar se fură că-n codru dintotdeauna în țara asta! Da, sper și eu, că toată lumea, în mai bine, dar când mai au timp să și muncească la ridicarea țării și la gestionarea miilor de probleme economice, când tot ce aud sunt numele unor noi arestați? Nu mă pot opri să mă gândesc la vorba aia veche „pleac-ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot că proștii!”
Tot la știrile de azi dimineață, m-a enervat teribil altă enormitate, despre medicamente, de această data. Referitor la ieftinirea lor, la care se opun producătorii (evident!), dar sub ce motiv infantil? Că astfel celelalte țări vor cumpără de la noi, iar bolnavii noștri vor rămâne fără medicamente. Pe bune??? Adică nu producem, că se cumpără??? Păi nu acesta ar fi scopul unui bun comerciant? Să aibă un produs ieftin și bun, care să se vândă peste asteptarim, oriunde??? Și nu se gândește nimeni, chiar niciodată la bietul și amărâtul bolnav, care moare cu zile că nu-și permite tratamentul? Știu că sunt alte politici aici și tone de bani de câștigat, în care binele omului de rând nu va intra niciodată în discuție. Dar dacă știm cu toții care-i adevărul, pentru ce mai e nevoie de mascaradă asta repetată că pentru proști?

Răsfăț la Caruso

Bucurie mare, am primit o invitație la cină (din aia de bârfit, nu de gângurit!) la un restaurant pe care eu l-am crezut de nivel obișnuit, până am luat loc și mi-am rotit privirea puțin prin sală. Localul este intim și poate din cauza poziției mele cu spatele la asistentă, mi s-a părut ușor înghesuit, câteva meșe jos, alte câteva la etaj, gri elegant pe pereți, câteva fotografii care punctează scările și rup monotonia. Interiorul este plăcut, stilat, personalul deosebit de amabil, iar inventivitatea bucătarului debordantă!
Fiind cam spre seară, ne-am decis la câte o salată și am păcătuit cu un desert (bine că n-am cedat tentației de a încerca și un fel principal!), pe care să le împărțim. Salată mea pe lângă multe și bogate frunze pastelate în tot felul de nuanțe de verde, avea ici colo creveți, bucățele delicios de sărate de anșoa, șuncă crocantă subțire și un ou moale, pus moț. Am testat puțin din calamarii farfuriei vecine, dar nu m-am putut smulge din îmbrățișarea strânsă a propriei salate. Bineînțeles că am povestit întruna, pentru că eu tac doar că pedeapsă sau ca să respir, în cazul asta, adânc savoarea amestecată surprinzător a ingredientelor. Când am terminat atacul și m-am sprijinit de spătarul scaunului, în prima secundă n-am înțeles de ce primesc alte tacâmuri. Eram atât de mulțumită interior, că uitasem că aveam comandat și desert! Care a venit și așa cum îi stă bine unei tarte- Caruso, întâi mi-a bucurat ochii! Arata atât de bine, că mi-au trebuit câteva secunde să-mi fac curaj să stric aranjamentul elaborat, începând cu pagubele minore, de pe marginea farfuriei (sperând că-s de mâncare și nu doar de decor!). Aveam să constat că tarta avea dispuse radial trufe elegante ce se combinau savuros cu o brânză fină (pe care inițial am crezut-o frișcă, dar avea altă consistență). Cam complicat să explic sentimentul…dar cu asemenea preparate, o perioadă de timp, m-aș sacrifica să fiu o grasă!!! N-am avut multe experiențe culinare la viață mea, vreme îndelungată mâncarea a fost ceva impus, plicticos, tern, corvoadă obligatorie… nu mi-am închipuit că poate fi un deliciu al simțurilor, o experiență atât de plăcută! De repetat cât mai des!

tarta carusso

tarta carusso

salata cu calamari, baby caracatita si branza de capra

salata cu calamari, baby caracatita si branza de capra

salata cu creveti, sunca, ansoa

salata cu creveti, sunca, ansoa

mousse au chocolat

mousse au chocolat

 

 

Te iubesc pentru ca…

Mda, am tras cu urechea la radio si m-am simtit brusc atinsa total si tulburator ca o indispozitie gastrica, de fiorul inspiratiei. Ne apropiem de V-Day, ziua fata de care am avut, de la importul ei post-revolutionar, sentimente amestecate,  intre repulsie si… (o singura data, e drept!) bucurie zaharoasa in asteptarea unei surprize (care, de fapt, n-a mai venit!).

Revenind la titlul magnetico-obsedant al zilelor astora, refulez cat ma tine gura in declaratii in ton cu vremea:

– te iubesc pentru ca… te-ai insinuat in viata mea cand imi pierdusem speranta, mi-ai zapacit simturile adormite, devenind rapid sufocant, dictatorial, injust si  chiar daca te-am ejectat destul de tarziu (sfasiata de indoieli si incredula ca norocul ala coplesitor ma fentase din nou!), ca pe un cumul  de sentimente nociv depresive, iti multumesc ca m-ai facut mai atenta cu viata mea, cu toate plusurile din ea!

– te iubesc pentru ca…m-ai maturizat la o varsta la care eu ma credeam demult adult, dandu-mi senzatia ca sunt iubita, apreciata, dar si luata peste picior, cumva taindu-mi aripile des si transant, ca nu cumva sa apuc sa-mi recunosc valoarea si de ce nu? sa ma bucur de ea…fara dusurile tale reci as fi fluturat romantica, superficiala si naiva, imprastiind curcubee inca multi ani; m-ai salvat!

– te iubesc pentru ca… mi-ai daruit cea mai importanta fiinta din lumea asta si cand credeam ca vom pasi impreuna pana la final, mi-ai dat drumul la mana, lasandu-ma intr-o echilibristica precara, pe care nu m-am lecuit niciodata, dar stiu acum sa pretind ca pasesc drept…  m-am obisnuit sa-mi rumeg esecurile tacut si sa-mi dau note mari la toate realizarile!

Te iubesc pentru ca m-ai lasat libera, sa-mi urmaresc uneori obsedant pasiunile, sa-mi apropii aproape sufocandu-mi prietenii cu toata empatia si dorinta de a le face bine, sa-mi ridic o viata (mereu altfel decat plicticoasa, plina de oameni asemeni mie) pentru ca m-ai lasat sa-mi calatoresc  gandul, privirea si uneori pasii spre toate zarile, sa absorb cu ochii increduli de uimire minunile din jur, fara a ma obliga sa-ti servesc egoismele casnice interminabile  sau obligatiile familiale absurde. Fie ca viata sa-ti rasplateasca asa cum meriti, pentru ca eu…te voi iubi mereu!

Nominalizari la Oscar (II)

Weekend mohorat exterior si interior, tocmai bun de completat lista. Asadar:

1. Gone Girl– pe care l-am vazut mai demult, ilustreaza  socant cat de aberanta, diabolica si distructiva poate fi o minte de femeie (Rosamund Pike) cand e rau directionata. Ben Afleck este sotul respectivei, presupus ca ar fi ucis- o blonda pe cat de frumoasa pe atat de dusa cu pluta. Actiune alerta, cu surprize dese si final pesimist-sinucigas. Nu cred ca nebuna are sanse la premiu, dar e propusa.

2. NIghtcrawler– filmul asta m-a oripilat de la inceput, are Jake Gyllenhaal o fata, tot cu lopata s-o mangai! Rolul ii vine manusa, infatisand un om care filmeaza stiri socante in vederea vanzarii catre posturile de televiziune si la ce se preteaza pentru a face rost de ele. Inutil sa exprim ce dispozitie execrabila am avut dupa terminarea lui! Pentru cei mai putin empatici si cu stomacuri armate! Secundar, apare o Rene Russo destul de trecuta ( unde-s actorii tineri, de-au scos tot felul de mumii la interval?), dar care trebuie sa recunosc ca se potriveste la fix cu atmosfera apasatoare a filmului.

3. Two Days, One night– Ei, bine, nu-mi inchipuiam ca poate fi un film atat de prost! Si nici ca as avea rabdarea sa-l urmaresc pana la final… Scenariu slab, filmarea lipsita de calitate,  pana si imbracamintea actritei e fara imaginatie, dialog repetitiv cu nimic inteligent. Singura raza de soare palid a fost finalul un pic altfel, dar departe de a salva ceva din film. Nu inteleg motivul pentru care a fost propusa actrita (Marion Cotillard), rolul ei l-ar putea face orice persoana care nu rade prea des sau care a servit un xanax inainte.

4. The Theory Of Everything– Pe care l-am lasat intentionat la urma, e, dupa parerea mea filmul care ar merita Oscarul, iar actorul Edy Redmayne (pentru mine un ilustru necunoscut) ar putea da lovitura. Rolul fizicianului Stephen Hawking, care traieste inca intr-un scaun cu rotile desi are peste 80 ani, elaborand teorii geniale, avand un corp in care functioneaza corect doar creierul si sufletul, ii ofera sansa sau abilitatea de a exprima emotii, dorinte, sentimente, doar folosindu-si ochii. Nu in ultimul rand, relatia de familie dintre fizician si sotia sa (Felicity Jones), ofera un exemplu coplesitor despre cum ne-am putea purta unii cu altii si ce inseamna sa te sacrifici pentru celalat si cat de recunoscator poate fi un om. O lume atat de diferita fata de cea pe care o experimentam in fiecare zi!

Daca v-am convins, vizionare placuta!

Nominalizari la Oscar

Ca si anul trecut, imi doresc sa-mi formez o impresie, inainte de decernarea premiilor. De data aceasta sunt mai multe filme nominalizate, iar eu sunt fericita maxim la gandul atator „delicatese” de digerat. Asadar, iata primele:

1. Birdman– Pana la filmul acesta imi placea Michael Keaton. Am avut un soc sa-l regasesc atat de batran, in rolul unui actor incercand sa-si redobandeasca gloria de alta data! A dat tot ce-a putut, insa rolul, in sine, nu i-a permis prea multe jonglari sau i-a oferit prilejul de a evada prea mult, ca sa-l pot defini. Momentele in care incepe sa zboare la propriu printre zgarie-nori, lasandu-ma pe mine sa intuiesc daca-i real sau nu, oscilatia intre a dori ceva si a te razgandi chiar in momentul in care aproape obtine, m-a facut sa urmaresc cu greu mult prea lunga si indecisa desfasurare a actiunii. Pilula a fost indulcita de jocul deosebit al lui Edward Norton, in rol secundar, cu reale sanse la premiu.

2. The Imitation Game– Un film bun, mi-a placut in special subiectul, o trupa de oameni de stiinta care descifreaza renumita masina, Enigma, de codificat mesaje,  folosita de nemti in al doilea razboi mondial. Benedict Cumberbatch,  care-mi placea deja din serialul Sherlock Holmes, conduce elegant grupul din care mai fac parte o mai veche cunostinta a mea din „The Good Wife” si antipatica Keira Knightley (care nu-si dezminte titlul nici aici!), aproape invizibila, dar cu rictusul gurii la locul lui. Batalie grea pentru premiul la rol principal masculin!

3. American Sniper- Un Bradley Cooper voinic, este cel mai bun lunetist al americanilor in luptele din afara tarii, filmul fiind facut dupa un caz real (se pare ca asta ar fi reteta urmata de multi dintre nominalizatii din acest an). Patriotic, foarte convingator in rol, un film trepidant de razboi, cu adrenalina ridicata…dar cam atat.

4. Still Alice– Avand-o in rol principal pe Julianne Moore, prezinta viata unui femei-om de stiinta de succes, dupa ce depisteaza ca are temuta boala Alzheimer. Un film zguduitor, de cateva ori m-am cam bocit, e cumplit sa afirmi ca „era mai bine sa fi avut cancer”! Aproape invizibil evolueaza un Alec Balwin inca aspectuos, daca n-ar fi asa de gras!

5. Wild– O transformare radicala a actritei Reese Witherspoon, pe care o stiam doar ca „Blonda de la drept”. Aproape tot filmul e nefardata, plecand intr-un traseu dificil singura, prin salbaticie,  aproape 3 luni si 1100 mile, cu un rucsac imens in spinare, in cautarea unei metode de  a-si regasi pacea interioara, dupa pierderea unei mame extrem de apropiate, un divort, droguri si sex la intamplare. Toata admiratia pentru idee, desi am niste rezerve referitoare la veridicitatea traseului si la pericolele aproape inexistente. In rolul mamei, apare Laura Dern pe care o cam pierdusem de la Twin Peaks incoace, destul de stearsa, exact cum o stiam…

6.Whiplash– Un J.K.Simmons de mare anvergura! Sanse mari si pentru el de a lua premiul pentru rol secundar. Rolul principal urmareste un elev la o scoala de muzica de jazz, care lupta sa ajunga cel mai bun, intr-o orchestra a carui dirijor/profesor ii impinge pe ucenici prin toate metodele (mai putin ortodoxe) sa-si depaseasca limitele. Nu stiu daca scopul scuza mijloacele si nici daca pentru a obtine oameni spectaculosi, ii poti teroriza, dar filmul acest lucru incearca sa-l pledeze. Unul dintre cele mai bune filme din seria aceasta, care chiar merita urmarit!

7. Foxcatcher– Prezinta un american dintr-o familie renumita, influent si evident, bogat, care infiinteaza o echipa de lupte, pretinzand ca o face doar din patriotism, in vederea castigarii Jocurilor olimpice. Din pacate, lucrurile degenereaza. Mi-a placut mult gradatia filmului, modul in care sentimentele frumoase, inaltatoare, se transforma in altceva, deloc admirabil. Actorul Steve Carell, as zice ca are sanse uriase la premiu!

8. Grand Hotel Budapest– Un film pentru o categorie de spectatori din care eu nu fac parte, o comedie neagra, elaborata si complicat de urmarit, c-o actiune adesea greu de inteles. Mi s-a parut interesant ca imagine, decoruri, costume si colorit…dar trebuie rabdare de fier, daca nu esti fan al genului.

Cam acestea ar fi ce am reusit sa vizionez pana acum, dar va tin la curent!