Fotopoetizând Seaca de pădure (partea întâi)

Cursul teoretic de fotopoetica din iarnă, a avut practica, weekendul prelungit de Rusalii, tocmai trecut. Ne-am încărcat cu tot felul de bulendre pentru zile friguroase, că doar plouase toată săptămâna, iar pozele din locul unde urma să înnoptăm nu promiteau prea multe. Când am părăsit șoseaua principală și am intrat în Isalnita, mi s-au cam strâns umerii. Am parcat lângă două blocuri semănând căminelor din studenție și am hamalit bagajele în cameră. Surpriză! era ușor înghesuit, baia minusculă, dar decent și timp de patru zile doamna de la curățenie ne-a vizitat zilnic, dereticând și golind gunoiul. Mâncarea însă a fost subțire, puțintică și ciudat combinată (mă gândesc că au cosit tot lotul de mărar și ne-au bucurat pe noi cu el, asezonând toate felurile). De câte ori mergeam la masă, mă temeam de imaginația bucătarului, dar scăpările au fost neglijabile și după bătutul satelor zi-lumina, mi-a căzut bine indiferent ce-a fost în farfurie.
În prima seară ne-am obișnuit cu grupul, s-au fixat echipele, ni s-au repartizat asistenții care urmau să ne ajute pe teren, am gustat combustibilul adus de acasă (data viitoare îmi la pun pachețel  si eu ceva alcool adecvat!), am adormit puțin după miezul nopții, așteptând cu nerăbdare dimineața.

Descinderea în comuna Seaca de pădure a debutat cu aprobarea primarului, într-o echipă de trei grații și „tăbărând” pe prima casă colorată suficient, cât să ne atragă atenția. Proprietarul și-un vecin trebăluiau prin curte și nu prea pricepeau ce vrem, însă surprinși de atenția și insistența noastră, ne-au lăsat să ne invartim prin toată gospodăria, ne-au povestit cum mai e viața la sat. O bătrânică ne studia de pe treptele căsuței albastre, neînțelegând forfota și clănțănitul aparatelor foto. Debusolată de noile reguli din fotografia ce doream s-o invat, mă învârteam că o găina fără cap, încercând să nu leșin de la mirosul privatei sau lângă adierile porcilor. După câtva timp m-am lămurit cât să încerc și eu câteva abordări, vecinul cu șapca roșie a uitat să se grozăvească și văzând că-l vrem și pe el în poze, s-a așezat cuminte pe-un scaun, cu mâinile încrucișate muncite și arse de soare. După câteva minute, s-a plictisit însă să fie vedetă, așa că ne-am luat tălpășița, urcând ușor cu șoseaua și făcând la fel ca ea, stânga, lângă o fântână. N-am mai văzut fântâni cu două găleți și-o roată metalică ca un scripete mare care le aducea alternativ sus. Departe, în adânc, lucea stins si rotund nivelul apei. Ne-am odihnit puțin, ziua era ciudată, vântoasa și rece când intra soarele după nori, din ce în ce mai toridă în rest. O bătrânică in baston, cu broboada albastra de sub care ii rasarea cuminte parul complet albit, s-a apropiat privindu-ne aproape orb „Nu vă cunosc!” I-am explicat că n-are de unde, că suntem abia venite pe acolo și i-am povestit ce facem. Pentru cei mai mulți diferența între filmat și fotografiat a fost inexistenta și cam toți se temeau să nu apară la televizor in cine-stie-ce-postura. S-a mai ivit un băiețel cu bicicleta, dând ture din ce în ce mai aproape de noi, până l-am întrebat cum îl cheamă. A răspuns fără timiditate și ne-a povestit ce-i în susul străzii si cum merge scoala. Imediat lângă, un grup nomad de copii cu copii, un cort jerpelit, o grămadă de zdrențe aruncate alandala direct pe pamant și-un copilaș de vreo doi ani strângând în pumn un boboc de gâsca, ce părea inert. Cu apucăturile mele orășenesti m-am panicat, dar odată inapoi vertical, puiul galbenel a misunat vioi prin iarbă. M-am uitat curioasă la bebelușul din căruț pe care mi l-au arătat, destul de înfofolit pentru ziua caldă și care în pofida vocilor noastre și a gălăgiei, n-a schițat nici un gest… Țiganca tânără și frumoasă foc, privea placut spre noi, fericită și fără griji, făcând mai nimic toată ziua. Săraci ei, săraci și oamenii din sat, trăiesc pașnic, deși nomazii sălășluiesc acolo doar vara. Nu-mi dau seama dacă au încredere unii în alții sau pur și simplu nu e mai nimic de furat. I-am întrebat din ce trăiesc și au spus că vând fier vechi…

I-am părăsit descoperind mai departe o gașcă de „tinerele” îmbrobodite, toate peste 70 de ani. Una și-a ținut mana la gura cu basma cu tot, cât am povestit cine suntem, alta a căutat plictisită în cealaltă parte- doar o apare cineva interesant pe uliță, iar cea din margine ne-a poftit în batatura. Ca multe din sat nu mai avea bărbat, murise de câțiva ani, se temea să n-o atace careva noaptea, însă față de noi , niște oameni străini și-a deschis casa. Habar n-am dacă modul jovial de a povesti, faptul că eram trei femei singure sau plictiseala fiecărei zile într-un sat destul de mort, au catigat-o, însă în scurt timp ne-a poftit la o ciorbă de fasole și la niște pâinici rotunde abia scoase din cuptor. Cam greu de explicat uimirea mea și pofta de hămesită cu care am golit farfuria. Am povestit de toate în bucătărioara joasă, pe-un pat de paie, urmărind cu privirea săculeți de ierburi mirosind vag, atârnati de tavan, o pisică timidă încurcată printre picioare, ușa deschisă a camerei bune unde tronau înfoiate mai multe perne stivuite frumos una peste alta, carpete și șervete cusute manual sau la războiul de țesut. Mi-am amintit vag de-o bunica plecată demult dintre noi și-o jumătate de răsfăț pierdut în timp.

Femeia asta simplă, deși a trăit greu, nu și-a pierdut nici umorul, nici poftă de viață… mai rar pe la oras asa ceva!.Am coborât încet panta printr-o pădurice rară, spre locul unde lăsasem mașina, bine dispusă, c-o altă idee asupra satului și-a oamenilor care trăiesc aici. Din locul unde lasasem mașina se vedea cimitirul răsfirat sus pe deal și urcând agale prin iarba înaltă, arsă de soare, am zărit frăguțe, aproape coapte și cu-un gust divin. Vederea de sus nu era uimitoare, așa că am coborât inapoi, privind o latura părăsită ce avea câteva cruci vechi din lemn dantelat pe margini, cu același ciudat „acoperiș”, prezent la toate.
Am mai încercat o altă margine de sat, mai sus, intrând pe-o uliță curbata, cu soarele aruncand umbre lungi : intr-o curte un om si-un măgăruș, arătându-ne că seceta a crăpat rău pământul, în care oricum nu se prea face nimic, două femei păzind o poartă prin care un băiat căra c-o roabă  resturi ierboase. Peste drum o casă albastră (cea mai des întâlnită culoare…o fi sineala de albit rufele de pe vremuri?), cu cerbi vopsiți verzui și iarbă bogată în curte. Bătrânica abia s-a lăsat convinsă să ne lase puțin înăuntru, ne-am temut de trei câini pătați părând identici, până i-am îmbunat cu un rest de sendvici. N-am reușit să povestim prea multe cu ea, așa că ne-am retras având deja tolba plină de întâmplări și cadre foto. Spre seară ne-am întors la bază, unde urma să descărcăm pozele, să alegem ce-i cat de cat bun și să discutăm până târziu în noapte cum am putea aborda mai bine personajele, satul, fondurile, culoarea…

Anunțuri

Prefer aroganta decat tristetea

Locul unde lucrez se afla situat la parterul unui bloc de locuinte. Multi ani am avut o vecina sus, o doamna in varsta foarte amabila, care stia sa poarte rozul si culorile pastel cu gratia pe care eu n-o voi avea niciodata si-i statea bine. Obisnuiam sa-mi lungesc gatul dupa dansa sa-i admir toaletele asortate, palariile si manusile, care se incadrau perfect in moda si-i dadeau distinctie de doamna adevarata. Nu e vorba de invidie aici,e vorba de recunoasterea unei valori.

Aceasta doamna avea doua surori. Una stearsa si usor distanta, desi a apelat la mine de cateva ori nu ma recunostea niciodata chiar daca eram in pragul usii si cealalta, o alta doamna care locuieste in Germania si care le facea tuturor zile fripte. Ea hotara pentru toata familia cand era in vizita aici si vecina mea se pregatea cu emotie de cate ori isi anunta zgrip…sora ei vizita.

Normal ca si doamna scortoasa a avut nevoie la un moment dat de ceva surubelnita de la mine (eu sunt „doamna cu sculele” in zona!) si m-a interpelat „duduie!”ca pe o sluga, pe un ton pe cat de jignitor, pe atat de antipatic. O stiam ce-i poate pielea, asa ca am servit-o ca pe oricare alt client si am uitat-o.

Intre timp, acum cateva luni, doamna vecina mea amabila, s-a stins neasteptat. O vreme tot aveam senzatia ca o vad pe strada, intorcandu-se de la cumparaturi. Le-am zarit pe surorile ei cernite, nu am indraznit sa-mi prezint parerile de rau, facem parte din lumi diferite si oricum nu ma cunosteau. Pana azi, cand imi apare la usa, cea cu „duduia!”. M-am incordat putin pentru ca am alergie la oamenii care strica armonia si cauta sa-i faca pe ceilalti sa se simta idioti sau inferiori. Dar…surpriza, doamna aceasta era alta. Moartea surorii ei a schimbat-o. Politicoasa si cu o voce moale a incercat sa-mi explice cine e. I-am spus ca stiu si mi-am exprimat compasiunea pentru pierderea ei. I-au dat lacrimile si pentru ca o doamna nu plange in public si-a intors usor capul lateral si m-a rugat s-o ajut sa-si seteze clima pe cald. As fi ajutat-o oricum, in amintirea surorii ei, dar m-a impresionat suferinta ei. Sub aerul ala inchizitorial nu as fi banuit niciodata ca se ascunde un om care poate suferi. Vorbea ca un om care nu-si poate reveni din durere, fara sa vreau am facut-o sa astepte pana am servit alt client, dar nu s-a enervat, a vorbit in permanenta extrem de frumos. Mai trecusem data trecuta printr-o faza asemanatoare. N-a avut nici o apasare, ea era singura care trebuia ajutata si atat!

I-am reparat ambele telecomenzi, i-am explicat cum m-am priceput mai bine cum se folosesc si a plecat multumindu-mi. Privind-o cum dispare cu pasi inceti si usor aplecata de spate, cu pardesiul maro extrem de elegant, am simti o intensa parere de rau. Am realizat ca o prefer artagoasa, cu pastilele rautacioase pregatite si vesnic la panda sa sanctioneze „generatia insuficient de respectuoasa” cu batranii. Chiar daca ma sicana nemeritat, nu suferea atat de mult si parca mi-era mai usor sa uit ca s-a purtat urat. Acum  simt nevoia s-o ajut si nu pot decat sa-i pun bateriile la o telecomanda. Neputiinta doare…