Amestecate de weekend

Cum nu mai „răsărisem” de-o vreme, mi-am pus alarma telefonului puțin după 4 dimineața, mi-am învins somnul care mă trăgea cu disperare înapoi în așternut și am ieșit curajoasă la taxi urmând să ajung în cealaltă parte a orașului, unde mă întâlneam cu gașca. În stradă, dau peste un vecin, căruia mă simt nevoită să-i explic unde merg, dar nu reușesc să-i schimb privirea aia pe care o arunci unuia dus rău cu pluta, însă, de jenă, nu face gestul ăla de rotit becul în zona tâmplei. Semiadormita remarc cu jumătate de ochi că orașul e viu indiferent de oră, ajung prima în parcare, încet ne adunăm, întârzie cineva, ca mereu, dar ne așternem rapid la drum, căutăm rapița promisă și constatăm că au rotit culturile din anii trecuți, e doar un câmp verde c-un peisaj drept. Cerul prinde nuanțe vii și chiar dacă nu am cine știe ce încadrare, exersez umbre și nuanțe. Iarba e înaltă și încărcată de o rouă grea, bogată…udă! Bocancii pe care-i suspectam că n-ar fi impermeabili îmi confirmă previziunile, după ce râdeam de câteva minute bune de un amic în bascheți, murat la maxim. Răsare galbenelul și cu lozinca „cine-i uscat la picioare e fraier”, plecăm să căutăm rapița, în speranța unui lan galben de lungimea unei priviri în zare. Găsim…dar plantele sunt abia la început de colorare, abandonăm. Zărim aproape de șosea niște cai, apoi o clădire fără geamuri și acoperiș spart. Rezolv oarecum caii în contralumină, îmi place mult cum strălucește iarba încărcată de mii de picuri, îmi ud blugii mai sus de glezna. Arta…sacrificii…intrăm în coșmelia ce se dovedește o fostă moară. Ne destrăbălăm fotografic, ne pândim între noi în căutarea cadrului care să exprime o stare, un sentiment, o părere. Executăm obișnuita poză de grup în săritură, desigur defazată după cum era de așteptat, cu unii în aer și alții (eu, de ex.) așteptând încă semnalul de lansare. Râdem bogat și din tot sufletul…
Spre prânz ne împrăștiem, încerc un somn agitat care nu se potrivește cu intențiile vecinilor harnici și întreprinzători, mă arunc iar în peisaj, de data asta pe malul Begai, prinzând calmul după amiezii pe-un debarcader izolat, digerand tolănită la soare o plescaviță cu de toate. Păsărele melodioase, ambarcațiuni rare, copilași încercând apa cu degetul, bicicliști mergând la poezie. Când aproape s-a scufundat soarele în apa cu fațete ce refectau cald și jucăuș lumina, mi-am urnit oasele spre centru să văd Voltajul ce urma să concerteze în cinstea Zilei Europei. Am cântat și eu cu ei (bine, urlat!), mi-am amintit versurile unor piese vechi, dar mereu tinere, am aflat că poți din clape să dai impresia unei orchestre (deși, cred că bănuiam demult asta…) și m-am întrebat fugar cum poate să cânte perfect, dacă nu face playback (?!), fiind răgușit auzibil atunci când vorbește în pauzele dintre piese?

Ar mai fi și duminica…dar s-o lăsăm pe un alt post…

poze aici si aici.

 

Mai tac o vreme…

Nu din lipsă de activități, ci doar din teama de a nu plictisi. După toate dezbrăcările de caracter sau haine de pe fb, expunerile de pisici care levitează, bebeluși mânjiți la botic și motivaționale care te ridica, doar citindu-le, până la cer, încep să fiu mai selectivă cu share-uitul. Mă întreb mai des cât de interesant poate fi pentru ceilalți, ce-mi face mie maximă plăcere. Șmecheră cum sunt, cu gusturi sucite, ciudata și în figuri, îmi plac ce-l mai adesea… doar mie.
Terminând cu introducerea, sa va zic de ce-am venit:  să spicuiesc o zi vântoasa de început de primăvară și aprilie, în care m-am încăpățânat să ies la pozat (da, încă mă îndeletnicesc cu prinsul de imagini; am schimbat unealta, unghiul de abordare, studiez tone de chestii, uit și mai multe, îmi prind urechile în chestiuni tehnice pe care credeam că le stăpânesc, croșetez poziții- nu din alea!!- ci „portretistice”, când nu apăs pe buton încropesc scenarii în cap…de unde și absența mea de pe aici…) La venirea primaverii pândesc cu nerăbdare înflorirea magnoliilor de pe malul Begai și suspin fiecare an în care pierd spectacolul. Deși bătea un vânt cancerigen și toată ziua vremea s-a jucat de-a amenințarea cu ploaia, am insistat să arunc un ochi, am convins și-o modeala să mă însoțească (că ce farmec are să suferi de una singură?) și am căutat ceva de imortalizat. Anul asta săracii pomi sunt zăpăciți de alternanțele glaciale cu accente fals primăvăratice, astfel că sunt în stadii de imboboceala feciorelnica și bătrânețe prematură, toate simultan. Am stat puțin pe gânduri până am rezolvat enigma aspectului sărăcăcios, timp în care mi-au înghețat extremitățile și mi-au fluturat zăpăcitor singurii neuroni treziți degeaba din hibernare. M-a mai încălzit faptul că pe lângă mine mai erau și alți „nebuni” cu utilajele agățate de gât, în pofida faptului că lumina strălucea prin absența, iar soarele era ceva ca și inteligență unora- știi că există, dar nu se vede! Ne-am vântuit bine, am tras câteva cadre, doar de ciudă și ne-am oprit la covrigi, că tot visasem la ei toată săptămâna. Calzi, proaspeți, ronțăiți printre râsete și oameni zgribuliți.

Parcă printre clădiri vântul rupe doar fărâme mici din tine, nu-ți desființează chiar complet crezul în viață, asa ca am zis ca-i momentul sa schimb partenera de suferința, cu un amic (și implict registrul preocupărilor) care m-a combinat catre o lansare de disc pe vinil…de rockeri supărați: Implat pentru refuz… pentru cunoscători. Am încercat să driblez invitația, însă până la urmă, după principiul „dacă nu încerci chestii noi, ce rost are să te trezești dimineața?”, m-am riscat! Un subsol micuț, amenajat minimal, fotografii cu Timișoara înainte de realizările socialiste și arhitectura secolului trecut în toată splendoarea, atmosferă boemă cu mese amenajate ad-hoc din paleți, viniluri pe pereți, cele lansate mai ales, meniul scris pe-o tablă mare, cu cretă colorată și caractere geometrice, oameni care-și lipeau țigările dintr-o pungă de tutun, tricouri negre cu însemne, cercei decenți dar minim 2 în aceeași gaură, plete, un bebeluș blond necăjit de lumea prea multă, bere nefiltrată in halbe suple inalte și discuții în jurul unui ceai (mda, iar m-am lăsat de băut!). Am crezut mereu că rockerii care livrează muzica asta densă, sunt un grup închis, care exclud ce nu aparține comunității. Spre surpinderea mea, am primit zâmbete sincere, explicații despre modul în care se aude un vinil, în comparație cu un cd, am pășit pentru o vreme scurtă în urmă cu vreo 20 de ani, când am aflat de aproape că există și altfel de muzică decât Modern Talking și Clayderman, m-am filat cu un picup de la distanță. Am încercat să recunosc locurile din pozele cu Timișoara veche, am discutat fotografie, lumina, tehnici, trăgând cu ochiul la cei care sponzorizasera realizarea discului și acum își ridicau cadourile. Frumos, relaxant, motivant.

O zi deosebită cu oameni faini…ceea ce va doresc și vouă!

O dupa amiaza la Turbine

La ce bun zilele insorite daca stam in fata computerelor si nu prospectam orasul in care locuim, mai ales cand se intampla sa fie destul de rasfirat si plin de surprize? Asa ca ne-am luat de manuta, eu si camera din dotare, bineinteles cautand sa nu „ard” pozele cum am facut cu cateva zile in urma si ne-am focalizat pe un alt parc, de data aceasta pe malul Begai, in apropierea hidrocentralei, denumita simplu „Turbine” de catre timisoreni. Cautand putin pe net am aflat ca si aici si-a adus aportul prolificul arhitect Laszlo Szekely, in 1907,  plasand edificiul care exploateaza energia apei, in zona de est a orasului, acolo unde se gasea majoritatea industriei, fabrica de bere, abatorul, fabrica de palarii, de tutun. Initial aici erau o serie de brate ale raului, unele naturale, altele create pentru a deservi noua industrie infloritoare de la inceputul veacului, insa odata cu sistematizarea cursului apei, aceste canale au fost astupate, devenind strazi cu un aspect diferit fata de restul orasului.

In spatele Turbinelor se afla un teren intins aproape virgin, unde o buna parte este ocupata de doua lacuri, am zarit chiar o pasare ca un cocostarc gri fixand nemiscata luciul apei, in cautarea hranei (da! intr-un oras unde singurele animale libere sunt cainii vagabonzi vederea unei pasari de asa calibru, m-a uplut de uimire!). Din pacate lacurile sunt proprietate particulara, posibil crescatorii de pesti, ceea ce nu mi-a permis sa pozez ratele salbatice si eventualele vietati care misunau intr-un cadru salbatic. Zgomotul orasului era inexistent, domina doar oracaitul fara grija al broastelor si cantecul linistitor al greierilor. Dupa ce am ocolit lacurile, am dat de paraie in santuri tivite bogat de ierburi si stanjenei salbatici galbeni, alaturi de cateva case izolate cu o arhitectura originala, una dintre ele avand un acoperis din stuf extrem de interesant. O zona rupta de oras, racoroasa, unde viata curge parca mai lin.

M-am intors privind inca o data la pescarii rabdatori  care profitau, presupun, de zapaceala pestilor ametiti de turbine, pentru a-i prinde in carlig. Parcul se animase, cativa oameni cu patrupede de toate categoriile, iar din loc in loc cativa tineri care participau la ceva congres, formau  cercuri, asezati direct pe iarba discutand linistit. M-am intors acasa cu mintea odihnita, ducand zambind povara unei seri reusite. Va las in compania pozelor si va intreb: cand ati gustat ultima data din linistea unui parc?