Wordless Wednesday(21)

Silence before dark…

Povestea a inceput la Carmen.

Anunțuri

Culori sau nostalgii de toamna(III)

Cum vremea continua sa tina cu noi, chiar daca s-a mai racit putin, nu m-am putut abtine sa ma rasfat putin in atmosfera calma de duminica dupa-masa si am iesit curajoasa la pescuit imagini, din ce a mai ramas din toamna aceasta extrem de darnica si prietenoasa. E drept ca ieri a fost ceata si o vreme mohorata, dar azi am simtit acut nevoia sa respir un aer care mi s-a parut de dimineata ca aducea usor a zapada, dar care in afara catorva accente taioase scurte, mi-a curatat gandurile si mi-a creat o stare de bine.

Am hoinarit prin parcul plin de frunze doar pe jos de asta data si pe malul Begai unde am descoperit o terasa retrasa, amenajata rustic predominant cu lemn si stuf. Mi-am amintit ca pe vremuri aici „posteam” cate o bere cu colegii intre doua cursuri, in corpuri de cladire diferite. Pe vremea aceea era un birt unde se bea „la varice”dar era plin. Acum era absolut pustiu, doar o pereche beruia langa canalul care curgea lin, aproape insesizabil. Am facut cateva poze ochiului de apa amenajat chinezesc si creand o impresie placuta de calm. Cand sa plec am remarcat ceva in apa: niste pestisori portocalii delicati cu aripioare dantelate, intr-un contrast placut cu apa intunecata si cu vremea rece de afara.

Mi-am continuat plimbarea la pas in urma a doi batranei care mergeau alene, alaturi. Am un respect deosebit pentru oamenii acestia care au rezistat anilor, greutatilor unei vieti in comun si au biruit timpul. Traseul a continuat cu Parcul rozelor, in cautarea trandafirilor ramasi. Spre surpriza mea erau o multime, in multe soiuri si culori, de la albi micuti, rozuri pastelate si portocalii, o bucurie pentru ochii deja pregatiti pentru nuantele amortite ale iernii.

Am abandonat natura in cautarea unui magazin cu ceva de baut. Dupa obtinerea si lichidarea pe nerasuflate a licorii fermecate, am constatat ca datorita faptului ca pomii si-au pierdut frunzisul,  pot fotografia in voie cladirile vechi fara a fi impiedicata de coronamentul bogat al copacilor seculari si bogat inzestrati. Prilej cu care am remarcat imensitatea de fire, cabluri si sarme, care coplesesc fatadele si spatiile aeriene dintre cladiri. Mi-am amintit de o moldoveanca de dincolo de Prut care zicea intr-un interviu ca-i plac extrem de mult constructiile din Bucuresti, dar ca toate sunt coplesite de cabluri! Chinuindu-ma sa le scot din cadru, am remarcat si eu ca este imposibil! Totul e aparent trasat, colaci de cabluri atarna suspendate intre stalpi si paienjenisurile interminabile uratesc fatadele.

Obosita si multumita de o dupa amiaza linistita, ferita de forfota uzuala a orasului acum adormit, m-am retras spre casa. Plasez o parte din pozele care mi-au iesit mai bine, sa va bucure si voua privirea! O saptamana buna sa aveti!