Fotopoetizând Seaca de pădure (partea a doua)

Din ziua precedentă am omis o casă c-o bătrânică usor incovoiata de spate, pe care rudele o considerau zurlie, mie  părându-mi de-o vitalitate  tare molipsitoare. Mereu cu un zambet șugubăț, ne-a povestit cum venea de la câmp, în tinerețe, purtând pe cap coroniță de flori si brusc a smuls o buruiană cu frunze înfoiate și-a înfipt-o explicativ, la tâmplă, sub broboadă, să ne arate cât de mândră era. Cata seninătate! La ieșire ne-a preluat o alta, arsă bine de soare pe față și  mâini, dar doar cât o descoperiseră hainele, cu un turban visiniu rotit artistic in jurul capului. Contrastul puternic m-a izbit în prima clipă, crezând că are ceva boala de piele. Dimpotrivă, femeia era in regula , ba chiar se lăuda că are bărbat înalt, făcandu-le în ciudă celorlalte care-o priveau cu un soi de invidie, abia mascată. Am mers spre casa ei, însă bărbată-su o fi avut calități, dar chef de musafiri pozari, sigur nu.

Revenind la ziua a doua… m-am trezit greu, am dormitat întregul mic dejun și drumul de aproape o oră până la Veleni- satul ce urcă prăfos din Seaca de pădure și se întinde leneș pe firul ulitei pe 7 km. Am parcat sub niște pruni, rucsacul în spate și am dat binețe primei femei întâlnite în cale, dornica de actiune. Decizie neinspirată, ne-a luat din vole scurt, a zbierat ca cheama politia, i-a montat pe cei din jur, care deși n-o aprobau nu le dădea inima să se apropie de noi. Imaginea idilica a satului din ziua precedentă s-a prăbușit cu zgomot, am grăbit pasul departe de zgomot și apoi treptat am constatat că pe masura ce inaintam totul devenea pustiu. Căldură de miez de zi, cer fără nori, câte o mașină trecând în viteză ridicand o ceată prăfoasă, căruțașii privind curioși dar nu suficient cat să intre în vorba cu noi…nu se lega nimic.

Totuși, la o poartă lume adunată și câteva mașini. Singurele evenimente din partea asta de lume sunt înmormântările, așa că m-am rugat în gând să nu fie și mortul prezent. Două bătrâne și-un moșneguț, ce arata ca si plecat deja dincolo, stăteau pe-o bancă; o fetiță roz se ițea dintre poalele mamei; am dat binețe și am ajuns să mâncăm la pomană (nu știu cât am progresat cu pozele, dar de mâncare n-am dus lipsă!). Foarte amabili oamenii, din păcate interiorul curții nu s-a potrivit cu intențiile noastre fotopoetice, așa că am luat desagii pe spinare și la drum! Satul toropit in căldura verii avea casele din ce în ce mai rare, lungi porțiuni de-un verde crud între ele, subiecte zero. O surpriză colorată, un cal, lângă o căsuță minuscula, cărămizie, cu geamuri albastre. Fond frumos, subiect-cal. Cum să potrivim calul, că stătea prea departe de casă? Curajoasa din mine stătea cu ochii pe funie și pe direcția de scăpare, dacă se înfurie animalul, de altfel, pasnic. Una din fete a tras de funie, mișcând calul, care blând, abia de ne-a băgat în seamă. Cadre amestecate, umbre dantelate, râsete, o mușca calul ăsta?, apare și stăpânul ușor alcoolizat, curios ce facem. Explicam, scăpam vii și ne infingem în birtul satului la umbră, scanam marfa putina, ne propunem să așteptăm să treacă zăduful, să le vina cheful oamenilor de vorbă. Nu avem stare la gândul că n-am cules mai nimic în ziua aia și forțăm soarele ucigător, până casele devin și  mai rare, iar natura verde, de început de vară, tot mai atotcuprinzatoare. Nehotărâte dacă să ne întoarcem sau nu, decidem rapid sa revenim la baza, urcăm repede în căruța ivită drept la țanc și ne „selfim” de zor, în timp ce căruțașul și femeia lui ne privesc răspunzându-ne cand plat, cand amabil, cu un  zâmbet nelamurit în colțul gurii. Mulți nu înțeleg ce tot moșmandim noi cu aparatele foto, dar sunt cuceriți de pasiunea pe care o arătăm și entuziasmul sincer la tot felul de amănunte inedite pentru noi, firești pt ei. Facem cu mâna câtorva cunoscuți (deja aveam vechime de dimineață!) și coborâm în curtea moașei. ÎI ascultăm povestea vieții, zâmbim și râdem la bărbatul posomorât care-o tot grăbește să ne scoată afară, îl pozăm și pe el puțin…dar fără a-i trezi interesul, plecăm la timp să nu piardă femeia serialul de la 6 seara (am uitat să întreb care…dar bănuiesc că-i telenovelă).

Plecăm și întâlnim la o poartă roșie, două fetițe moțate-palmier, cu bunica din dotare, cea mică încruntându-se amuzant, protestând la fiecare pas,zgrăbălindu-și des buba din genunchi dată cu albastru de metil, intrăm în casa unui holtei care ne prezintă posesiunile, doi porci gemeni ce se pozitioneaza ca-n oglinda si-un pisic dresat la scarpinat;  încearcă să ne convingă că-i o partidă bună de însurat, scăpam greu de el, dar ne conduce până la birtul de lângă fântână, unde lăsasem mașina. Soarele curgea ușor spre orizont, lumina era aurie blândă, oamenii pendulau între apă și case… Pretendentul a mai făcut rost de-un companion la fel de aghezmuit ca și el si insista de zor să mergem să ne arate ceva în capul celălalt al satului. Decidem că ar fi timpul să strângem tabăra, o tăiem mișelește intr-o clipa a lor de neatentie, ratând șansa de a ne procopsi în sat, dar cu mintea la cadrele puține și cam nereușite, ce urmau selectate și prezentate după cină. Am ajuns anesteziată în pat după 3 noaptea, căzând într-un somn scurt fără vise, dar cu sentimentul placut ca fac ceva ce incepe sa prinda usor contur…

Anunțuri

Satisfacator!

Cam asa as putea caracteriza transportul in comun din ultimele doua zile. E adevarat ca arata sticlos pe jos si ca firele de unde se alimenteaza autobuzele, faceau ieri flama din metru in metru, presupun ca din cauza temperaturii in jur de -16gradeC, dar totusi, ma asteptam la mai mult, avand in vedere ca atunci cand imi fac abonament, nu precizeaza nicaieri ca  in caz de timp nefavorabil cateva zile, am prelungire.

Cert e ca ieri dimineata am plecat voiniceste pe jos o statie gandindu-ma ca daca tramvaiele nu mergeau de cateva ore, vor fi  probleme si cu autobuzele. Era inceput de saptamana, zi fara scoala pentru copii, dupa alegeri, zapada mare, hai c-am inteles, am luat-o cum a cazut si m-am inarmat cu rabdare. Nu conteaza ca de fiecare data cand imi curgea nasul, trebuia sa-mi scot manusile si instantaneu imi inghetau primele falange, nasul umezit tindea sa mi se desprinda, iar globii oculari parca mi se ascunsesera in fundul capului, contractandu-se. Autobuzul ne-a ajuns din urma, era si putina caldura in interior, am ajuns cu bine la munca.

Azi, fiind mai cald si primul soc al vremii cainoase crezand eu ca a trecut, am plecat cu inima mai usoara de acasa (si cu extra pantaloni, ciorapi si pulover- ca nu se stie niciodata!). Dupa 15 minute de „patrula-marunta” in statie, am inceput sa ma indoiesc ca mai apare ceva cu roti (si autogen!) sa ne miste de acolo. Totusi, asteptarea ne-a fost recompensata cateva minute mai tarziu, leganandu-se ca o rata si curgand lent, aproape insesizabil: autobuzul!!! Fericire mare pe care o inteleg doar cei inghetati bocna! Am pasit bucuroasa, m-am despachetat nitel, suficient cat sa realizez ca frigul de afara era captiv si-n interior, m-am impachetat la loc si ingramadirea strans pe scaun, sa economisesc energie. M-am gandit ca cel putin inaintez spre munca! Bucuria insa mi-a tinut doar pret de vreo doua statii. Soferita a oprit si s-a dat jos. Cu tensiunea usor ridicata am privit-o alarmata cum da o tura si ne invita sa coboram. E o perioada in care ma straduiesc sa fiu buna, toleranta si sa las limbajul de birjar pentru altii, dar va spun cu mana pe inima ca mi-a venit sa dau jos tot calendarul si sa-i umplu cu sarg frigiderul! Mi se parea de bun simt sa precizeze ca-i defect si ca ne duce doar o portiune de drum!!!

Norocul nostru ca in statie imediat langa era un alt autobuz, in locul unde liniile se suprapun, asa ca m-am urcat de jumate furioasa, dar mi-a trecut supararea cand am simtit ca autobuzul  avea si caldura, nu multa, n-am transpirat, dar parca orice unda mai blanda in cancerul asta, cade bine. Desigur ca la ora aia deja trebuia sa fiu la munca, toate semafoarele au fost pe rosu, iar ingramadeala la ele ca la apocalipsa. Multime de oameni in statii, fara toleranta fata de cei care doresc sa coboare si protapindu-se exact in fata usii. Intr-un final n-am intarziat decat 15minute, iar vremea e putin mai blanda ca ieri. Se pare ca e o saptamana plina de peripetii, la voi cum e?

Desmierdand floarea-soarelui

Am zarit din goana masinii care ma aducea spre casa de la mare, lanuri intregi de floarea soarelui, insa graba de a ajunge  si oboseala ne-a impiedicat sa oprim. Am ramas cu un dor de a surprinde surorile soarelui de aproape, pana azi, cand am reusit sa le rasfat. Prima data m-am apropiat timid, insa am nimerit un lan care abia incepuse sa infloreasca si o buna parte din surate erau semi-deschise sau priveau rusinoase dintre petalele ce le atarnau ca pletele in ochi dupa o noapte zbuciumata. Fiecare palarie galbena era dezmierdata delicat de albinele harnice, pe care le-am inoportunat nitel in dorinta de a le prinde la munca. M-am gandit ca poate ma aleg cu o impunsatura, insa am avut noroc: m-au tolerat cu gratie.

Dupa o vreme am gasit un alt lan de floarea soarelui, de data asta bogat reprezentat, cu palariile mari, aproape uscate si la distanta mica de un lan de grau. M-a atras stralucirea graului, care dupa cum il lumina soarele avea o nuanta mai stralucitoare sau mai stinsa. Nu batea vantul de loc, parea o mare de spice rumenite in arsita soarelui. Era liniste deplina, aveam senzatia ca se aude caldura cum creste, imi auzeam pulsand sangele in timpane si aerul cum devenea parca prea dens pentru respiratie. M-am incapatanat sa stau aplecata spre corola galbena, unde din nou albinitele culegeau polen cand mi s-a parut ca disting un miros placut. Mi-am apropiat nara aia sensibila si mirare mare! Floarea soarelui miroase divin! A vara, a soare, a copt, a paine si a altele placute, toate combinate intr-o aroma delicioasa! Invinsa de caldura si transpirand din absolut toti porii existenti, am abandonat sedinta foto a surorilor soarelui si m-am refugiat in interiorul climatizat al masinii.

Stiu ca e vara, canicula, torid, dar eu ador anotimpul asta! Campuri nesfarsite zambind copt in soare, lanuri nemiscate de culoarea aurului stins, sub un cer nemilos si aproape dureros de albastru, pe alocuri petece de verde abundent, imbracand cu nadejde si bune si rele, porumbul suplu ascunzand la piept stiuleti ai caror mot matasos abia se zareste, o natura zapacita de caldura, dar mustind de viata in adancuri! Cred ca ma inrudesc pe undeva cu floarea-soarelui de-mi place atat de mult caldura si ma rotesc dupa astrul galben toata vara!

Ma simt obosita

Locuind intr-o zona cu climat bland, cel putin pana anul acesta, mi-am dezvoltat o anumita toleranta pe o perioada limitata pentru sezonul rece. Imi inchipuiam mereu ca sfarsitul lunii februarie va mai domoli din asprimea iernii, ca zapada se va topi curand si ca soarele cuceritor va lua in stapanire pamantul si-i va incalzi si asa se si intampla! Se pare ca socoteala de acasa nu se prea potriveste cu ceea ce gasim in teren. Iata ca iarna inca ne surprinde nu numai printr-un cojoc gros de zapada, dar si printr-un ger persistent, care ne erodeaza ultimele forte si parca toate sperantele par inghitite definitiv de cerul cenusiu fara promisiuni.

Petele de zapada neagra strajuiesc fara clintire trotuarele, potecile inghetate, crengile copacilor inchise dusmanos in gramezi de zapada solidificata, te duc cu gandul la o primavara extrem de indepartata. Faptul ca am intrat deja, cel putin calendaristic, intr-o luna din alt anotimp nu arata nimic. Zambilele inghetate arata ca imprumutate din alt peisaj si parca toate stradaniile noastre de a mima un inceput timid de primavara se izbesc grotesc de un anotimp rece, gri, diform si deprimant, care nu se mai da dus odata!

Am decis ca nu ma las prada deprimarii care simt ca sta sa ma inghita! Ma voi extrage, cel putin mintal, din ceea ce ma inconjoara si voi invoca soarele, caldura, marea si plaja. Voi inchide ochii, voi deschide larg bratele si voi incerca sa cuprind zarea nesfarsit de albastra, voi asculta zborul liber al pescarusilor, zgomotul lejer al valurilor care se sparg lent de tarm si voi visa pret de cateva clipe, suficient cat sa ma incarc pozitiv si sa reusesc sa va imprastii si voua macar o farama de bucurie si buna dispozitie. Hai ca se poate! Mult a fost, putin a ramas. Trebuie si primavara aia sa vina candva, nu mai poate intarzia mult!