Goana dupa un rasarit plouat…

Am inceput weekendul devreme, direct dupa finalul lucrului, suflecandu-mi manecile voiniceste si incingand o partida de whist, ca rentzul ni s-a parut ca dureaza prea mult. Inutil sa spun in ce hal m-au batut spre final, chit ca eu eram cea mai putin aghezmuita dintre toti! Hai sa zicem ca nu mi-a intrat cartea potrivita si nu ca eram mult prea obosita pentru a urmari ce a iesit si cam pe unde as fi avut sorti sa duc si eu o mana. Cert e ca in timpul jocului prohodeam in versuri completand rime de suparare si necaz si sfarseam hohotind minute-n sir de nici nu mai conta cine si ce lua si care carte fusese prima jos. Pe la 2 noaptea am abandonat ostilitatile si am sucombat iute pentru  3 ore chinuite, pentru ca imi doream intens sa prind un rasarit cu prietenii mei dragi, pasionati de foto. M-am panicat usor pe la 4,30 avand senzatia ca trebuie sa sar din pat, m-am calmat si am mai furat o ora cat un clipit somnoros si mai mult in patru labe am pornit la drum cu rucsacul in spate. N-aveam energie sa-i felicit calduros pe cei care au scurtat traseul autobuzului, asa ca mi-am aliniat pasii unul in fata celuilat, gandind in reprize si atarnand departe cu mintea, pana m-a trezit primul strop caldut. Am sperat ca-i ceva razlet, dar pana in statie ploaia s-a instalat elaborata si a continuat uniform pana am ajuns la locul de intalnire, ne-a spalat parbrizul insistent si m-a facut sa ma intreb ce voi face si cum voi incropi macar cateva poze sa-mi sting dorul?

O geana de lumina cetoasa a inceput sa se iveasca treptat, insa devenea tot mai clar ca rasaritul nu mai intra in calcul. Greoi m-am coborat din masina la Radna privind cu regret manastirea cu turlele imbracate complet in schele, dardaind marunt in ploicica marunta si persistenta. Urcand pe cararea suspinelor pe care credinciosii adevarati o faceau in genunchi, nu m-am putut impiedica sa admir prin lentilele picurate ale ochelarilor covorul inca colorat de frunze moarte care imbraca aleile si icoanele, dand locului o atmosfera tacuta, care impreuna cu ploaia imi picurau liniste in suflet. Poate pentru ca demult,  cand am batut prima oara drumul in unghiuri ascutite la pas de restriste, am gasit putina alinare aici, poate catelul marunt, ud si cret ca un pamatuf care alerga ca o sageata printre picioarele noastre topaind dupa o mangaiere, poate oamenii dornici de un unghi fotografic care sa exprime ceva si o poanta relaxata de sambata fara griji, m-au facut sa ma simt bine. Nici faptul ca a trebuit sa fotografiez cu aparatul imbracat in punga, sa-l feresc continuu de apa si la finalul diminetii abia  daca aveam vreo 10poze, nu m-a deranjat. Pentru o pauza scurta am intrat in manastirea in care scena cu Nasterea lui Iisus era inca pe pozitie, alaturi de un bradut cu beculete in spirala. Mi-ar fi placut sa trag cateva cadre, Manastirea Radna e superb decorata, insa sper sa mai am ocazia.

In drum spre casa am oprit la un lac, incercand o reflexie, mi-am namolit bine bocancii, am deranjat pescarul care isi savura linistea si m-am ales cu niste senile la bocanci de toata frumusetea. Ploaia se oprise intre timp si-o geana de lumina arata vag cam pe unde ar fi soarele mofturos, care de data asta n-a avut chef de noi… dar pana la urma, cine are nevoie de el, daca suntem impreuna?

lac-dumbravita radna pe ploaie

Se pot vizualiza imaginile in marimea originala aici.

Reclame

Cu zumba la Craiova

Cu zorii in creieri ne-am adunat toata gasca pe peron pentru o calatorie ce avea ca scop final sa urmarim echipa dominicana de zumba, condusa de Pedro Camacho, intr-un master-class la Craiova. Drumul cu putin peste 5ore a trecut pe nesimtite, in hohotele  de ras, poantele care sareau din toate partile, karaoke pe manele,  cantat cand primeam semnal la telefon dupa piese clasice de pe youtube, rontait dulciuri, dat la barfa cu „nasa” si multe alte nimicuri placute.

Aproape de pranz am coborat in insorita Craiova, unde doar un vanticel slab amintea ca toamna e prezenta. Aglomeratie de sambata, toate masinile mergeau in aceeasi directie cu noi, ne-am imbarcat in taxiuri si cap compas hotelul Helin de langa aeroport. Locatia din afara orasului, a fost compensata de conditiile bune si servirea placuta a personalului. Am alimentat motoarele la restaurantul hotelului, eu doar cu o ciorba de perisoare delicioasa si in timp ce restul gastii a decis sa se relaxeze pana dupa-amiaza, eu m-am aruncat intr-un alt taxi,  sa vad macar putin din oras. Auzisem de parcul „Romanescu” si eventual imi doream sa dau o talpa prin centru.Taximetristul, un domn tare simpatic, a priceput ce vreau sa fac si m-a sfatuit pe larg pe unde sa merg si cum sa ajung in centru dupa ce vizitez parcul  si apoi cum gasesc „Sala Polivalenta” unde urma sa se desfasoare evenimentul. Vremea  superba, moderat de cald si cer suficient de albastru cat sa dea bine in poze! Daca pana atunci ezitasem sa plec singura intr-un oras necunoscut, atunci am realizat ca am facut  alegerea perfecta! O suita de coloane albastre marcheaza intrarea in parcul intins pe-o suprafata generoasa, cu alei largi, copaci eterni, un lac micut cu lebede, ce se incapatanau sa se scufunde exact cand le focalizam eu, prinzand doar coada lor fotogenica!

parcul romanescu foisorul orchestrei punte peste lac lebada lebede scufundate salcie parcul romanescu podet peste lacO serie de podulete original impletite din barne, faceau trecerea peste paraul format  din lacul ce l-am descoperit putin mai tarziu. O mare varietate de arbori seculari, alei nesfarsit de tacute, umbra deasa, dar si pajisti largi, cateva lucrari de arta printre care  o statuie a lui Brancusi,  mirese in cautarea momentelor unice de pastrat in albumul cu amintiri a celei mai frumoase zile din viata. Am pasit incercand sa respir adanc linistea si maretia locului, sa-mi stapanesc bucuria si sa iau macar o particica cu mine. Timpul, destul de limitat si faptul ca restul traseului imi era doar oarecum clar, m-a facut sa incerc sa nu uit de mine de cate ori m-am asezat pe o bancuta, neputand doar sa trec in viteza pe langa atata natura imprastiata cu darnicie peste tot!

lacul cu arteziana in mijloc sedinta foto arta in natura cascada miniaturala podulet

Odata ajunsa la lac, mi-am amintit de jetul inalt al unei alte arteziene dintr-un oras elevetian, fara a putea decide care e mai frumos. As inclina spre cel al Craiovei, pentru ca mi-a oferit si-un curcubeu! Am continuat plimbarea pe malul lacului, pe langa sirul original de banci si cosuri de gunoi, artistic si original decorate in fier forjat, am admirat foisorul cochet, oglinda lacului intrerupta fin de vantul care imi ravasea gandurile si parul, pana am ajuns langa niste trepte. Ridicand privirea am ramas uimita de „podul de lanturi” o constructie cocheta, ale carui capete par desprinse din poveste. „Castelul fermecat” era doar la cativa pasi distanta, printul fiind insa plecat, iar inscriptia cu „restaurant” si umbrelele sub care cativa oameni osteniti isi racoreau gaturile, nu m-au tentat la o privire mai atenta.

castelul fermecat curcubeu pe lac pe langa banci cos din fier forjat banca ornamentala foisor pe lac podul de lanturi(va urma)

O sambata la Surduc

Speriati ca raliul programat la primele ore ale diminetii ne va impiedica accesul la singurul drum catre Surduc, ne-am impachetat inainte de 6 dimineata si chiori de somn am ajuns fara peripetii pe malul lacului. Cei care innoptasera acolo inca dormeau, asa ca singurele zgomote prezente erau oracaiturile fara griji ale broscutelor uimite si ele  la fel ca si noi de ziua perfecta ce se anunta, de cerul fara pata si lacul care inconjura agale limbile de pamant pe care sunt ingramadite constiincios case, cot la cot, in dorinta de a avea fiecare acces la apa. Pontoanele plutind nemiscate pe butoaie erau singurele martore ale cetii ca un abur fin ce se ridica usurel odata cu caldura in crestere rapida. Am tras iute cateva cadre la casutele  reflectate perfect de  partea opusa a lacului, fermecata de oglinda clara si de padurea zugravita inca in culori crude, pe alocuri ornata de cate un pom inflorit intarziat. Deocamdata pe malul nostru era cam umbra, asa ca zgribuliti pe cararile dintre case, privind curiosi la  locuitorii care dereticau curtile sau isi pregateau unditele. Partea insorita  a lacului avea aici cu o panta mai blanda, pajisti intinse de un verde bogat smaltuit cu papadii inca fara puf si roua care ne-a muiat bine incaltamintea. Ne-am strecurat pazind catelul de patrupezii autohtoni care-si aparau teritoriul, am admirat malul pustiu, inca populat de hidrobicicletele antice si casutele unui camping uitat, din alte vremi. N-am priceput inghesuiala de case de pe partea cealalta atata vreme cat aici era spatiu mai mult, mai larg si aparent nerevendicat, dar e posibil ca privirea mea grabita sa scape anumite amanunte.

In ora de plimbare temperatura a crescut rapid astfel ca geaca si bluza groasa mi le-am incolacit in jurul mijlocului. Am descoperit un buticut cu inghetata si gustand diferite arome, ne-am intors ca vedem cum evolueaza soarele pe terenul unde ne fixasem tabara. Intre timp se trezisera vecinii de ponton, numerosi, galagiosi, cu unditele intinse si pe spatiul nostru. Datorita catelului care tot latra sa intram in apa, s-au retras bombanind pe teritoriul lor, iar noi am incercat sa ne imprietenim cam fara succes cu apa glaciala. Soarele a devenit torid, iar noi ne-am ascuns sub salcii urmarind din cand in cand masinile de la raliu care se iteau in zgomote infernale printre pomi din padurea de peste lac, am gratarit, am socializat si cu vecinii din partea cealalta, niste pensionari simpatici cu un pechinez ce se intretinea prin gard cu al nostru catel. Odata cu sosirea dupa amiezii, cand arsita s-a mai domolit, au aparut barcile si curajosii care bausera un pic mai mult  penduland cu gratie pe margine cu intentii clare de baie, in pofida temeraturii apei. Doar unul a plonjat undeva langa malul celalalt in aplauzele gastii pe care incerca so impresioneze. Domol muzica a inceput sa se reverse din mai multe parti si in cateva ore manelele au devenit un lait-motiv. Soarele a aramit salciile alunecand usor spre barajul ce se confunda deja cu peisajul in lumina difuza. O zi inceputa si terminata pe malul unui lac, initial intr-o liniste oracaitoare si la final in cainari modulate obsesiv de Salam, contraste-contraste. Am plecat spre casa, luand cu mine o parte din frumusetea intinderii lucioase si din lumina unei zile superbe de inceput de vara. Va las in compania catorva poze sa judecati  singuri daca merita sa va rupeti macar pentru o zi de tumultul orasului: