Fotopoetizând Seaca de pădure (partea a doua)

Din ziua precedentă am omis o casă c-o bătrânică usor incovoiata de spate, pe care rudele o considerau zurlie, mie  părându-mi de-o vitalitate  tare molipsitoare. Mereu cu un zambet șugubăț, ne-a povestit cum venea de la câmp, în tinerețe, purtând pe cap coroniță de flori si brusc a smuls o buruiană cu frunze înfoiate și-a înfipt-o explicativ, la tâmplă, sub broboadă, să ne arate cât de mândră era. Cata seninătate! La ieșire ne-a preluat o alta, arsă bine de soare pe față și  mâini, dar doar cât o descoperiseră hainele, cu un turban visiniu rotit artistic in jurul capului. Contrastul puternic m-a izbit în prima clipă, crezând că are ceva boala de piele. Dimpotrivă, femeia era in regula , ba chiar se lăuda că are bărbat înalt, făcandu-le în ciudă celorlalte care-o priveau cu un soi de invidie, abia mascată. Am mers spre casa ei, însă bărbată-su o fi avut calități, dar chef de musafiri pozari, sigur nu.

Revenind la ziua a doua… m-am trezit greu, am dormitat întregul mic dejun și drumul de aproape o oră până la Veleni- satul ce urcă prăfos din Seaca de pădure și se întinde leneș pe firul ulitei pe 7 km. Am parcat sub niște pruni, rucsacul în spate și am dat binețe primei femei întâlnite în cale, dornica de actiune. Decizie neinspirată, ne-a luat din vole scurt, a zbierat ca cheama politia, i-a montat pe cei din jur, care deși n-o aprobau nu le dădea inima să se apropie de noi. Imaginea idilica a satului din ziua precedentă s-a prăbușit cu zgomot, am grăbit pasul departe de zgomot și apoi treptat am constatat că pe masura ce inaintam totul devenea pustiu. Căldură de miez de zi, cer fără nori, câte o mașină trecând în viteză ridicand o ceată prăfoasă, căruțașii privind curioși dar nu suficient cat să intre în vorba cu noi…nu se lega nimic.

Totuși, la o poartă lume adunată și câteva mașini. Singurele evenimente din partea asta de lume sunt înmormântările, așa că m-am rugat în gând să nu fie și mortul prezent. Două bătrâne și-un moșneguț, ce arata ca si plecat deja dincolo, stăteau pe-o bancă; o fetiță roz se ițea dintre poalele mamei; am dat binețe și am ajuns să mâncăm la pomană (nu știu cât am progresat cu pozele, dar de mâncare n-am dus lipsă!). Foarte amabili oamenii, din păcate interiorul curții nu s-a potrivit cu intențiile noastre fotopoetice, așa că am luat desagii pe spinare și la drum! Satul toropit in căldura verii avea casele din ce în ce mai rare, lungi porțiuni de-un verde crud între ele, subiecte zero. O surpriză colorată, un cal, lângă o căsuță minuscula, cărămizie, cu geamuri albastre. Fond frumos, subiect-cal. Cum să potrivim calul, că stătea prea departe de casă? Curajoasa din mine stătea cu ochii pe funie și pe direcția de scăpare, dacă se înfurie animalul, de altfel, pasnic. Una din fete a tras de funie, mișcând calul, care blând, abia de ne-a băgat în seamă. Cadre amestecate, umbre dantelate, râsete, o mușca calul ăsta?, apare și stăpânul ușor alcoolizat, curios ce facem. Explicam, scăpam vii și ne infingem în birtul satului la umbră, scanam marfa putina, ne propunem să așteptăm să treacă zăduful, să le vina cheful oamenilor de vorbă. Nu avem stare la gândul că n-am cules mai nimic în ziua aia și forțăm soarele ucigător, până casele devin și  mai rare, iar natura verde, de început de vară, tot mai atotcuprinzatoare. Nehotărâte dacă să ne întoarcem sau nu, decidem rapid sa revenim la baza, urcăm repede în căruța ivită drept la țanc și ne „selfim” de zor, în timp ce căruțașul și femeia lui ne privesc răspunzându-ne cand plat, cand amabil, cu un  zâmbet nelamurit în colțul gurii. Mulți nu înțeleg ce tot moșmandim noi cu aparatele foto, dar sunt cuceriți de pasiunea pe care o arătăm și entuziasmul sincer la tot felul de amănunte inedite pentru noi, firești pt ei. Facem cu mâna câtorva cunoscuți (deja aveam vechime de dimineață!) și coborâm în curtea moașei. ÎI ascultăm povestea vieții, zâmbim și râdem la bărbatul posomorât care-o tot grăbește să ne scoată afară, îl pozăm și pe el puțin…dar fără a-i trezi interesul, plecăm la timp să nu piardă femeia serialul de la 6 seara (am uitat să întreb care…dar bănuiesc că-i telenovelă).

Plecăm și întâlnim la o poartă roșie, două fetițe moțate-palmier, cu bunica din dotare, cea mică încruntându-se amuzant, protestând la fiecare pas,zgrăbălindu-și des buba din genunchi dată cu albastru de metil, intrăm în casa unui holtei care ne prezintă posesiunile, doi porci gemeni ce se pozitioneaza ca-n oglinda si-un pisic dresat la scarpinat;  încearcă să ne convingă că-i o partidă bună de însurat, scăpam greu de el, dar ne conduce până la birtul de lângă fântână, unde lăsasem mașina. Soarele curgea ușor spre orizont, lumina era aurie blândă, oamenii pendulau între apă și case… Pretendentul a mai făcut rost de-un companion la fel de aghezmuit ca și el si insista de zor să mergem să ne arate ceva în capul celălalt al satului. Decidem că ar fi timpul să strângem tabăra, o tăiem mișelește intr-o clipa a lor de neatentie, ratând șansa de a ne procopsi în sat, dar cu mintea la cadrele puține și cam nereușite, ce urmau selectate și prezentate după cină. Am ajuns anesteziată în pat după 3 noaptea, căzând într-un somn scurt fără vise, dar cu sentimentul placut ca fac ceva ce incepe sa prinda usor contur…

Fotopoetizând Seaca de pădure (partea întâi)

Cursul teoretic de fotopoetica din iarnă, a avut practica, weekendul prelungit de Rusalii, tocmai trecut. Ne-am încărcat cu tot felul de bulendre pentru zile friguroase, că doar plouase toată săptămâna, iar pozele din locul unde urma să înnoptăm nu promiteau prea multe. Când am părăsit șoseaua principală și am intrat în Isalnita, mi s-au cam strâns umerii. Am parcat lângă două blocuri semănând căminelor din studenție și am hamalit bagajele în cameră. Surpriză! era ușor înghesuit, baia minusculă, dar decent și timp de patru zile doamna de la curățenie ne-a vizitat zilnic, dereticând și golind gunoiul. Mâncarea însă a fost subțire, puțintică și ciudat combinată (mă gândesc că au cosit tot lotul de mărar și ne-au bucurat pe noi cu el, asezonând toate felurile). De câte ori mergeam la masă, mă temeam de imaginația bucătarului, dar scăpările au fost neglijabile și după bătutul satelor zi-lumina, mi-a căzut bine indiferent ce-a fost în farfurie.
În prima seară ne-am obișnuit cu grupul, s-au fixat echipele, ni s-au repartizat asistenții care urmau să ne ajute pe teren, am gustat combustibilul adus de acasă (data viitoare îmi la pun pachețel  si eu ceva alcool adecvat!), am adormit puțin după miezul nopții, așteptând cu nerăbdare dimineața.

Descinderea în comuna Seaca de pădure a debutat cu aprobarea primarului, într-o echipă de trei grații și „tăbărând” pe prima casă colorată suficient, cât să ne atragă atenția. Proprietarul și-un vecin trebăluiau prin curte și nu prea pricepeau ce vrem, însă surprinși de atenția și insistența noastră, ne-au lăsat să ne invartim prin toată gospodăria, ne-au povestit cum mai e viața la sat. O bătrânică ne studia de pe treptele căsuței albastre, neînțelegând forfota și clănțănitul aparatelor foto. Debusolată de noile reguli din fotografia ce doream s-o invat, mă învârteam că o găina fără cap, încercând să nu leșin de la mirosul privatei sau lângă adierile porcilor. După câtva timp m-am lămurit cât să încerc și eu câteva abordări, vecinul cu șapca roșie a uitat să se grozăvească și văzând că-l vrem și pe el în poze, s-a așezat cuminte pe-un scaun, cu mâinile încrucișate muncite și arse de soare. După câteva minute, s-a plictisit însă să fie vedetă, așa că ne-am luat tălpășița, urcând ușor cu șoseaua și făcând la fel ca ea, stânga, lângă o fântână. N-am mai văzut fântâni cu două găleți și-o roată metalică ca un scripete mare care le aducea alternativ sus. Departe, în adânc, lucea stins si rotund nivelul apei. Ne-am odihnit puțin, ziua era ciudată, vântoasa și rece când intra soarele după nori, din ce în ce mai toridă în rest. O bătrânică in baston, cu broboada albastra de sub care ii rasarea cuminte parul complet albit, s-a apropiat privindu-ne aproape orb „Nu vă cunosc!” I-am explicat că n-are de unde, că suntem abia venite pe acolo și i-am povestit ce facem. Pentru cei mai mulți diferența între filmat și fotografiat a fost inexistenta și cam toți se temeau să nu apară la televizor in cine-stie-ce-postura. S-a mai ivit un băiețel cu bicicleta, dând ture din ce în ce mai aproape de noi, până l-am întrebat cum îl cheamă. A răspuns fără timiditate și ne-a povestit ce-i în susul străzii si cum merge scoala. Imediat lângă, un grup nomad de copii cu copii, un cort jerpelit, o grămadă de zdrențe aruncate alandala direct pe pamant și-un copilaș de vreo doi ani strângând în pumn un boboc de gâsca, ce părea inert. Cu apucăturile mele orășenesti m-am panicat, dar odată inapoi vertical, puiul galbenel a misunat vioi prin iarbă. M-am uitat curioasă la bebelușul din căruț pe care mi l-au arătat, destul de înfofolit pentru ziua caldă și care în pofida vocilor noastre și a gălăgiei, n-a schițat nici un gest… Țiganca tânără și frumoasă foc, privea placut spre noi, fericită și fără griji, făcând mai nimic toată ziua. Săraci ei, săraci și oamenii din sat, trăiesc pașnic, deși nomazii sălășluiesc acolo doar vara. Nu-mi dau seama dacă au încredere unii în alții sau pur și simplu nu e mai nimic de furat. I-am întrebat din ce trăiesc și au spus că vând fier vechi…

I-am părăsit descoperind mai departe o gașcă de „tinerele” îmbrobodite, toate peste 70 de ani. Una și-a ținut mana la gura cu basma cu tot, cât am povestit cine suntem, alta a căutat plictisită în cealaltă parte- doar o apare cineva interesant pe uliță, iar cea din margine ne-a poftit în batatura. Ca multe din sat nu mai avea bărbat, murise de câțiva ani, se temea să n-o atace careva noaptea, însă față de noi , niște oameni străini și-a deschis casa. Habar n-am dacă modul jovial de a povesti, faptul că eram trei femei singure sau plictiseala fiecărei zile într-un sat destul de mort, au catigat-o, însă în scurt timp ne-a poftit la o ciorbă de fasole și la niște pâinici rotunde abia scoase din cuptor. Cam greu de explicat uimirea mea și pofta de hămesită cu care am golit farfuria. Am povestit de toate în bucătărioara joasă, pe-un pat de paie, urmărind cu privirea săculeți de ierburi mirosind vag, atârnati de tavan, o pisică timidă încurcată printre picioare, ușa deschisă a camerei bune unde tronau înfoiate mai multe perne stivuite frumos una peste alta, carpete și șervete cusute manual sau la războiul de țesut. Mi-am amintit vag de-o bunica plecată demult dintre noi și-o jumătate de răsfăț pierdut în timp.

Femeia asta simplă, deși a trăit greu, nu și-a pierdut nici umorul, nici poftă de viață… mai rar pe la oras asa ceva!.Am coborât încet panta printr-o pădurice rară, spre locul unde lăsasem mașina, bine dispusă, c-o altă idee asupra satului și-a oamenilor care trăiesc aici. Din locul unde lasasem mașina se vedea cimitirul răsfirat sus pe deal și urcând agale prin iarba înaltă, arsă de soare, am zărit frăguțe, aproape coapte și cu-un gust divin. Vederea de sus nu era uimitoare, așa că am coborât inapoi, privind o latura părăsită ce avea câteva cruci vechi din lemn dantelat pe margini, cu același ciudat „acoperiș”, prezent la toate.
Am mai încercat o altă margine de sat, mai sus, intrând pe-o uliță curbata, cu soarele aruncand umbre lungi : intr-o curte un om si-un măgăruș, arătându-ne că seceta a crăpat rău pământul, în care oricum nu se prea face nimic, două femei păzind o poartă prin care un băiat căra c-o roabă  resturi ierboase. Peste drum o casă albastră (cea mai des întâlnită culoare…o fi sineala de albit rufele de pe vremuri?), cu cerbi vopsiți verzui și iarbă bogată în curte. Bătrânica abia s-a lăsat convinsă să ne lase puțin înăuntru, ne-am temut de trei câini pătați părând identici, până i-am îmbunat cu un rest de sendvici. N-am reușit să povestim prea multe cu ea, așa că ne-am retras având deja tolba plină de întâmplări și cadre foto. Spre seară ne-am întors la bază, unde urma să descărcăm pozele, să alegem ce-i cat de cat bun și să discutăm până târziu în noapte cum am putea aborda mai bine personajele, satul, fondurile, culoarea…

Hrana pentru suflet: concerte alaturi de corul TGP

Pentru cei care ma citesc de curand, termenul de TGP reuneste prin Talent-Generozitate-Pasiune- un grup de oameni diferiti ca varsta sau religie, intr-un cor gospel, condus de inegalabilul Dominic Samuel Fritz, un muzician german, care-a facut voluntariat in Romania si de 10 ani organizeaza corul de gospel, spre deliciul tuturor. Ca de obicei  urma sa ne reunim sambata dimineata pentru repetitii. Ca o tipa isteata, ce ma gasesc, am baut apa rece c-o seara inainte, asa ca toata noaptea m-am straduit sa-mi ametesc durerea de gat si sa-mi gasesc o pozitie confortabila in care sa nu mi se zbata nimic in spatiul ala complicat dintre nas si gura, care ma facea sa sforai duios, gen locomotiva blocata la start! C-o fata compusa din bucati si vocea dureroasa la fiecare acord, am intrat „perfect” in atmosfera si am incercat, pe cat posibil, sa nu ma las purtata de val si sa fortez sunete de magar in agonie. In fiecare pauza, abordam cate-o bomboana de tuse si ciudat, desi la fiecare inghitire imi simteam gatul plin de pioneze, la cantat mergea nesperat de bine! O serie de piese noi m-au tinut atenta sa prind macar linia melodica, pentru ca la memorat versuri n-am fost niciodata grozava! Mi-am spus de multe ori ca ar trebui sa-i fur metoda lui Dominic: are atata rabdare sa explice pasii muzical, pentru fiecare in parte, sa reia de multe ori, in cazul in care un adormit (ca mine!) ramane in urma si se trezeste cantand singur, sa nu-si piarda tonul placut cand orele multe de repetitii se aduna, iar toleranta devine subtire! Printre noi si cativa copilasi. Momentul cel mai sensibil a fost cand fetita unui corist i-a adormit la piept, cu totii am facut un cerc prin care inconjuram sala, iar el a ramas asezat cu dulceata adormita tinuta cu imens drag in brate…

La pranz am executat picnicul obisnuit in care fiecare a adus ceva de mancare si ne-am amestecat gustand, iar apoi, pentru cateva minute ne-am relaxat in soarele atat de zgarcit cu noi in ultimele zile. Dupa alte ore de repetitii, curgand usor odata ce piesele au devenit mai putin straine, ne-am indreptat spre locul unde am participat acum aproape un an la primul meu concert alaturi de TGP. De data aceasta temperatura a fost mult mai scazuta cu fiecare acord respiratia mi se transforma in aburi si dupa fiecare cantec imi simteam picioarele prinzand radacini. Cu toate astea micul grup de oameni cazati la Azilul de noapte, ne-au ascultat cu uimire, incercand sa inteleaga ce vrem sa le transmitem si care e rolul nostru din seara aceea. La unele piese ne-au aclamat, la altele au ascultat intorsi spre gandurile lor, dar am senzatia ca spre final macar putin din barierele existente intre noi, cei care urma sa ne intoarcem in locuintele noastre confortabile si ei, cei mai putin norocosi, s-a creat o punte. Am avut emotii la final, pentru ca fiecare dintre noi trebuia sa aprinda o lumanare si inca una s-o inmaneze unuia dintre cei pentru care am cantat. Aveam senzatia ca ma vor refuza sau in scenariile mele fanteziste, ca-mi vor raspunde dispretuitor. M-am indreptat spre un barbat, i-am intins mana c-o lumanare inca neaprinsa si ciudat, am sesizat ca si el era la fel de stanjenit ca si mine. Aceeasi senzatie de anul trecut, mie imi era teama sa fac gestul, el nu stia cum sa reactioneze. A luat timid lumanarea si cand am intins mana sa-i dau foc de la a mea, imediat si-a indreptat capatul neaprins sa ia lumina. Ne-am zambit si pentru un moment am avut senzatia ca ne-am dat mana, peste conveninte, ca fiecare dintre noi a castigat ceva primind putin din bunavointa si atentia celuilalt si m-am simtit bine, impacata cu mine si cu lumea din jur. Cantand in cercul format, inconjurand bancutele auditoriului, am privit fetele luminate palpait de lumanarile tremurand in aerul rece al serii. Nu se mai vedeau diferentele, eram toti la fel!

(va urma)

Problema cu multimi

Citind o postare a Mihaelei, am ramas pe ganduri. Era acolo vorba despre oamenii din jurul nostru, impartiti in doua multimi, una cu cei carora le daruim dragostea noastra, cealalta avand pe cei care ne-o daruiesc pe-a lor. Cercul de oameni utili fericirii noastre ar consta din intersectia multimilor acestora. In teorie, sunt absolut de acord cu ideea, doar ca experienta mea(mare, mica, nu conteaza) demostreaza ca greu pot plasa cu amandoua mainile pe cineva in multimea B. Daca-i privesc cu mare atentie pe acestia (B-istii), gasesc macar un moment din viata mea in care mi-au intors spatele, m-au tratat cu cruzime, au fost indiferenti sau mi-au facut rau intentionat, fara ca eu sa merit treaba asta. Intrebarea este: ii pastrez sau las multimea goala?

Imi este clar, ca fiind o mare vorbareata, trebuie sa socializez,  sa iubesc oamenii de aproape orice fel si  nu-mi place sa traiesc sub un clopot de sticla, singura, doar in prezenta gandurilor mele. Pentru a putea popula multimea B, trebuie sa mai reduc din cerinte, sa inchid ochii la unele greseli pe care acesti oameni le-au comis si o vor mai face, sa-mi amintesc ca nu sunt perfecta nici macar eu si ca poate adesea cei din multimea A au ramas cu mana intinsa catre mine, iar eu am trecut indiferenta.

Viata dizolva granitele dintre alb si negru, totul devine in nuante indefinite de gri, doar noi decidem cat putem sa acceptam de la un om si cand acesta devine toxic in permanenta. Pe de alta parte, se poate exersa cum sa ierti, sa nu pui totul la suflet, sa fii impacat cu tine, parerea si actiunile celorlati avand o pondere redusa in influentarea cu adevarat a starii psihice. Daca nici macar eu nu pot sa nu ma dezamagesc pe mine insami, cum as putea cere din partea celorlalti sa nu o faca?

Nivelul acesta de intersectie al multimilor am senzatia ca ar functiona la un nivel ideal, in niste relatii mai putin apropiate, in care nu remarcam prea multe detalii ale oamenilor, avem senzatia ca toti sunt buni (si pana la urma chiar cred ca sunt, dar nu reusesc eu mereu sa vad latura aceasta) si astfel avem sanse mari sa nu fim dezamagiti. Voi ce parere aveti ne apropiem sau nu?

Lucrurile bune se intampla

Cu ceva vreme in urma, insotind o persoana draga la o operatie am intrat in contact cu un medic interesant. Izbindu-ne zilnic de cateva ori pe zi, am inceput sa intrezaresc printre explicatiile medicale si recomandari, un om interesant pe care mi-ar fi placut sa-l ascult in conditii mai relaxate. Cred ca s-a intamplat multora sa ai impresia ca unul dintre oamenii intalniti are multe de spus, iar tu o gramada de urechi de facut palnie sa „furi” un pic din intelepciunea lui. Din pacate omul era ocupat pana peste cap, iar dupa cateva zile spre bucuria mea problema chirurgicala se rezolvase cu succes si am fugit cat mai departe de spital. Ramasesem insa cu o urma de regret de a fi vorbit prea putin cu acel om sau mai degraba mi-as fi dorit sa am certitudinea ca este asa cum mi l-am inchipuit eu, interesant si in afara profesiei. Obisnuiesc sa spun, dupa atatia ani lucrand in aceeasi firma, ca inevitabil toata lumea ajunge prin biroul meu pentru o nevoie sau alta. V-ati prins! Dupa mai mult de doi ani, doctorul care ma uimise prin comportament ireprosabil si stiinta mi-a calcat pragul. Desigur ca lipsindu-i halatul alb si autoritatea de pe sectie, nu l-am recunoscut(spre rusinea mea maxima!) din prima clipa, pastrand doar senzatia de persoana cunoscuta…dar de unde??? La tranta cu memoria vesnic terorizanta, am discutat putin despre bransa in care activez, moment in care am avut cateva sclipiri (mda ma uimesc si eu adesea pe mine!) si am realizat cu bucurie cine este. Mi-a retezat „recunostintele”, in sensul ca si-a facut doar datoria ca noi toti la orice alt job si apoi am navigat prin tot felul de subiecte Heliade, Socrate, religie, putina politica, cazuri medicale, feluri de oameni, educatia copiilor mari si modul de reusita in raport cu familia sau prietenii. Desigur ca telefonul lui a sunat de cateva ori, pacientii si spitalul fiind o slujba fara pauze. Intr-un final  scuzandu-se ca mi-a rapit timpul a plecat sa mai salveze niste vieti. Am privit in urma lui si m-am gandit cand are timp sa exceleze la munca si sa stie atatea lucruri din afara domeniului lui, sa-si pastreze bunul simt si umanitatea, respectul si atentia pentru fiecare om pe care-l intalneste? E adevarat ca face parte din generatia veche, educata temeinic, care si-a luat examenele pe creierul propriu, nu ascultand in casti dictarile unui prieten.

M-am bucurat sa constat ca am intuit bine, omul interesant pe care-l ghicisem in spatele halatului este mai mult decat un excelent medic, e un filozof atent, cu dragoste de frumos si valori corecte. Poate vi se pare naiv, dar lucrul asta mi-a imbunatatit ziua. Acum am certitudinea ca exista si altfel de oameni decat cei de care ma izbesc mereu pe strada in masini bengoase si cu manele urland! Voi cu ce lucruri bune va laudati?

Ferea! Defulez!

Dimineata, ochii deschisi exact atat cat sa nu ma ciocnesc de oameni pe strada, miscari limitate la minim, mers pe pilot automat cap-compas-job, energie consumata tinzand catre zero. In starea asta letargica ma opresc la gemuletul unde se vand covrigi dau un ban mare,  doamna foarte draguta imi da restul, moment in care ma trezesc inghiontita gen „hai, fa pasi!” de urmatoarea care statea la rand. Ridic o privire, o idee mai treaza ca inainte, sa vad care-i problema. Respectiva isi cere scuze, din cauza vitezei de-a trece peste mine, n-a remarcat ca vanzatoarea inca imi impacheta covrigii, stationam  cu motiv! Deja din starea mea de calm s-a dus o linie!

Plec totusi agale, uit momentul ca o chestie neimportanta cotidiana si imi dau seama ca trebuie sa-mi cumpar apa. Zaresc o coada de cativa oameni la butic. Pana ajung in dreptul usii coada se muta in interior, raman doar eu afara pentru cateva clipe. Batea o boare vaga, era mai racoare din magazin, cu jumatate de ochi urmaream sa vad cand ies 2-3 dintre cei serviti, sa ajung si eu la rand. O duduita se apropie, ma ocoleste in spatiul stramt al usii, se face un fel de bresa, unii ies, respectiva se infige in fata si-si comanda ceva. Mda, v-ati prins ca mi-a zburat porumbelul, cu o octava mai sus decat mi-as fi dorit pentru urechile inca adormite ale tuturor. Breh frate, am 1,73, cum de nu ma vezi??? Ca daca zici ca m-ai driblat intentionat atunci chiar ma enervez de-a binelea! S-a mai dus o liniuta din calm, de data asta una groasa!!! Imi iau apa si ma uit la respectiva care nici n-a clipit la vocalizele mele si ma gandesc ca m-am simtit tot eu deplasata ca una trezita dis-de-dimineata cu fata la cearceaf. Pe alee am fost tentata s-o sterg razant cu rucsacul, insa mi-am dat doua bobarnace prietenesti peste nas si am plecat in treaba mea.

Se pare ca cele doua ore de zumba de ieri nu mi-au folosit! Nu pot sa trec peste dorinta unora de-a ma ignora sau de a ma inghionti pentru a trece ei in fata. Ieri pe un trotuar ingust, fara partitie cu pista de biciclete, unul ma claxona de zor sa-i fac loc. Precizez ca spatiul era cam de 2m latime, incapeam cu greu amandoi, el pe bicicleta. Era un tatic cu un copil in spate si am avut iar nedumerirea aia ciudata: de ce dreptul lui e mai urgent ca al meu? Eram calma maxim, aproape lesinata de efort, nu mai simteam nici caldura, dar o usoara nemultumire tot m-a strabatut: de cand biciclistii au toleranta pe trotuare doar pentru ca au viteza mai mare de deplasare???

Concluzionez, ca sa nu ma lungesc prea mult, in prag de we, ca nu fac suficient sport pentru a-i tolera pe toti oamenii astia care fie nu vor, fie nu realizeaza ca traiesc langa alte specimene ca si ei, iar drepturi avem cu totii. Nu pot pricepe de ce trebuie sa ma lupt sa nu treci peste mine si in ce mod iti ingustez optiunile daca imi vad doar de treaba mea? Urasc sa ridic vocea in public si mi-e lehamite sa ma dau in spectacol…  sa-i ignor totusi, chiar daca sunt pretutindeni? Voi cum procedati?

Cum mancam?

Furand cu ochiul la imaginea bogata a strazii ce-mi parvine prin geamul imens din fata biroului, am zarit un barbat care in timp ce mergea in ritm alert isi indesa in gura cu sarg ceva rotund impachetat laborios intr-o hartie alba mototolita. Probabil un hamburgher sau un sendvici. M-am gandit adesea ca modul in care mancam ne defineste ca oameni si ne face usor de citit pentru un privitor curios si oarecum atent la amanunte. De exemplu unii au un adevarat ritual in a-si aranja bucatele pe masa, mananca doar la anumite ore, feliaza atent preparatele, degustand indelung, asezonand cu bautura potrivita ca aroma. Acesti oameni nu vor servi niciodata nimic pe strada si cred ca nu ar intra intr-un McDonalds nici picati cu ceara.

O alta categorie sunt cei atat de preocupati de serviciul, pasiunile, TV-ul sau ecranul computerului, incat nu dau doi bani pe ceea ce mananca, cum arata si in general nu-si pot aminti ce gust avea ultima inghititura, pentru simplul motiv ca pentru ei mancarea e doar un mod de a supravietui si in general e o pierdere de timp nejustificata. Pot manca zile la rand acelasi fel si privesc cu neincredere pe cei care mananca la masa (nu in poala sau pe o masuta mica, chirciti pe farfurie), fara nici o sursa de zgomot in jur si se gandesc cat de rau s-ar plictisi in locul lor.

Mai sunt pofticiosii, gata oricand sa manance ceva, au un ritm rapid de a face mancarea sa dispara si pana nu termina tot din fata nu mai ai audienta cu ei. La polul opus sunt cei carora nu le place sa manance cam nimic. Ii vezi „lalaindu-se” in fata farfuriei de parca au inauntru un amestec de gandaci de bucatarie, serpi si alte lighioane miscatoare. Daca alaturarea de primii va va face luarea mesei mai placuta, sporind deliciul bucatelor, cu cea de-a doua categorie alaturi, daca nu-ti infunzi ochii adanc in farfuria personala si ai gresit furand cu privirea la ei, gata! orice apetit e pierdut pentru cateva ore! Dar pot fi folositi cu succes in curele de slabire sau evitarea ciugulirii nesanatoase a dulciurilor intre mese.

Unde ma gasesc eu in clasamentul acesta? Nativ, am un mod lacom de a manca ce-mi place si fac scarba cu succes unui pluton intreg, daca-mi pui pe masa ce nu agreez (mare noroc ca am scapat de sub tutela mamei, a cantinelor din tabere si a rudelor care insistau sa ma faca sa mananc de toate!). Cand sunt singura si tocmai am gatit ceva gustos, mananc pe indelete si savurez fiecare inghititura. Asa ingurgitez mai putin si ma felicit pentru kilogramele ramase in farfurie si nu la mine pe abdomen. Cand mananc alaturi de altii vorbesc  si nu-mi dau seama ca ma grabesc decat cand realizez ca am mancat prea mult si stau rasturnata pe spate, agonizand. Exista si variante intermediare, functie de psihic si cine gateste. Voi cum stati la capitolul acesta?