Fotopoetizând Seaca de pădure (partea a treia)

Dimineața a venit prea repede, n-am auzit telefonul sunând, mi-au trebuit minute bune să-mi dresez membrele să se alinieze pe scări în jos și să-mi ordonez logic fărâmele răsfirate de idei. Ne-am unit două echipe și am urcat iar în Veleni, de data asta făcând dreapta la intersecție, nimerind drept după terminarea slujbei de duminică. Ne-am salutat c-o parte din femeile cunoscute o zi înainte și am intrat în bisericuța mică, unde femeia de la lumânări ne-a spus că de trei zile tot satul vorbește despre noi și pozele noastre, că le-am adus un subiect de discuție într-un loc unde nu se întâmplă mai nimic.
Cât am sporovăit eu în interiorul bisericii, restul găștii s-a împrietenit cu un om în vârstă, îmbrăcat frumos de duminică, pe care l-au convins să ne arate gospodăria. Avea doi iepuri unul mic, alb pătat și pufos, pe lângă care celălalt părea gigantic. S-a umplut bietul om de blană de la iepurași, dar ne-a lăsat să-i pozăm tot ce-am vrut, până și caprele aflate pe-un tăpșan în apropiere. O bătrânică cu mâna-n ghips și ochelari cu rame ca niște ochelari de scafandru, înconjurată de rățuște, ne-a tăiat puțin calea, însă nu auzea aproape deloc și chiar urlând n-am reușit să ne înțelegem cu ea.

Fiecare poartă avea un steag mai mult mai mai puțin zdrențuit, decolorat dinspre negru după câți ani trecuseră de la ultimul mort și crucile colorate cu acoperișul micuț, al celor trecuți dincolo, așezate grupat lângă intrare, fie în interior, fie imediat la ieșire, în lateral. Căldură mare și pustietatea de prânz, ne-au făcut să vizităm cele două birturi din sat, unul închis, celălalt cu stăpânul prin preajmă. Am luat o gustare amestecând pufuleți, biscuiți sărați, chipsuri, berici și ce-am mai găsit de vânzare pe acolo. Ne-am reunit și cu alți colegi ce aveau traseu în partea ce-o făcusem noi c-o zi înainte, am agățat un bătrânel simpatic, care avea să fie cea mai frumoasă experiență din weekend.

Căsuța muzicantului (că și asta făcuse omul la viața lui, printre multe altele, fusese lăutar) era colorată blând într-un vișiniu stins, în pantă blândă și c-o curte plină de copaci umbroși, o plăcere într-o zi caniculară! Ne-am așezat pe trepte la povești, omul trăise al doilea război mondial, cu trecerea nemților și-a rușilor, amesteca amintiri din copilărie, cu povestiri despre refugiați, istoria satului și tristețea părăsirii, pentru că peste tot pe unde am umblat am dat doar de oameni bătrâni și case abandonate, tineretul fiind plecat departe la muncă, fără a se mai întoarce. La o bucată de vreme, a scos vioara făcută de tatăl lui și ne-a cântat câteva piese vioaie, care completau sonor atmosfera locului. Casa de lângă el, era de un albastru blând, o ochisem eu din ziua precedentă, însă ni s-a spus că proprietarii locuiau în altă parte și vin doar uneori, vara. La rugămințile noastre omul și-a luat vioara, contrabasul, cele două fluiere și am trecut printr-o spărtura din gard, alături la vecini. Iarba înaltă am călcat-o în picioare să avem puțin loc de manevră, umplându-mi adidașii de niște boabe mărunte și aspre ca șmirghelul. Băieții au zburătăcit cocoșul, pe care l-am ratat când și-a umflat aripile, l-am prins doar când se pregătea să se lanseze.

Chiar dacă ar fi fost să nu-mi reușească nici o poză, doar simpla relaționare cu acest bătrân muzicant, cu vorba măsurată, o căruță de povești și cântece pe măsură, ar fi meritat din plin. L-am părăsit după o vreme, iar la final când am dat mâna, ne-a spus surprinzător să vorbim mereu frumos cu oamenii…

Am mai bătut o uliță perpendiculara pe drumul principal, pozând un om cu-un clop negru lângă nelipsitele și viu coloratele cruci din porți, iar apoi am dat peste un grup de trei femei toate destul de înaintate în vârstă, ce se odihneau pe iarbă. Una deja câștigată de colegii din ziua precedentă, ne-a poftit în curte și-n casă, ne-a povestit pe unde-i sunt plecați copiii, de câte ori îi vin nepoții pe an și cât de singură se simte adesea în gospodăria mare. M-a amuzat oscilația ei inițială între dorința de a povesti cu noi și frica de străinii care-ar putea-o ataca. A învins curiozitatea…

Soarele cobora din nou, umplând totul cu lumina aia superb fotografică, am ajuns iar la fântâna unde în ziua precedentă o femeie își limpezea rufele, am plecat lăsând în urmă satul ce-și deschisese timp de trei zile sufletul în fața noastră.

Pe drum am ochit o ultimă casă colorată viu, cu câteva femei la poartă. Ne prezentăm, ne rugăm de niște apa, primim permisiunea să pozăm în interior și printre cadre aflăm că proprietarii serbează anul viitor 50 de ani de căsnicie, iar bărbatul e călușar la bâlciul de Rusalii din comună. Ne-a arătat și costumul ce tocmai îl schimbase, ne-a chemat a doua zi să-l vedem în acțiune (din păcate, n-am reușit să ne trezim în timp și ne-am luat cu altele, înainte de plecare spre casă).

Seara s-a încheiat c-o poză de grup la un rezervor imens plasat pe-un câmp printre culturile de ceapă și varză, o cină c-un salău, apoi obișnuitele dezbateri pe marginea fotografiilor și a rezultatelor mai mult sau mai puțin reușite. S-a propus și-o expoziție, atât la noi în oraș cât și în Seaca de pădure, locul de unde am strâns atâtea imagini speciale.

Am întâlnit oameni deschiși, bătrâni vii, locuri deosebite, tradiții noi. M-am temut că mă vor deranja regionalismele sau perfectul simplu, mirosurile dure, brutalitatea omului simplu. Am trecut ușor peste părțile puține și insesizabil neplăcute. M-a surprins continuu ospitalitatea omului sărac, simplu, dar vesel în tristețea lui. Au o viață grea, într-un loc care devine din ce în ce mai pustiu, dar se bucură s-o împărtășească altora, sunt mulțumiți când îi ascultă cineva, fără a încerca să profite. La fel, romii întâlniți, au fost la locul lor, fără cerșetorie, obrăznicie, săraci dar acceptați.

Nu știu spre ce se îndreaptă zona, teamă mi-e că în câțiva ani colinele blânde cu iarbă arsă de soare, cu sate îngropate în grădini verzi întinse, cu fântâni cu bazine lărgi, vopsite alb, la îndemâna drumeților, căsuțe în pantă colorate viu, mai ales în albastru, se vor stinge în uitare, departe de civilizația agitată, în veșnice căutări a orașelor.

Putin din calitatile grecilor

Doamna la care am poposit, detine o vila cu mai multe camere, dar in afara de „dobro, alles gut?” nu articula nimic de circulatie mai larga si nici n-am prea vazut-o cat am stat pe acolo. In schimb ne-am imprietenit cu doamna din casa de alaturi, a carei engleza si curtoazie m-a uimit. Printre altele mi-a spus ca dupa rasul pe care-l aude mereu de la mine (na, ca iar mi-am dat in petec!) crede ca am un suflet bun. Mda, m-am muiat ca untul la soare si am asteptat sa vad ce-mi cere mai departe. Surprinzator, fusese doar amabila si atat!

La fel de surprizatoare mi s-au parut vanzatoarele lor de pe la magazinele de haine, posete, acareturi de tot felul, care dupa ce scoteau jumate de magazin sa te lase sa-ti alegi, probezi, strambi din nas, nu-si pierdeau zambetul daca ziceai ca doar te uiti sau nu-ti convenea nimic pana la final. Dimpotriva, iti urau „o seara bun!a” cu toata bunavointa pe care o aveau. Chiar si romancele angajate la astfel de magazine, aveau aceeasi atitudine, fara dat ochii peste cap si strans din dinti de parca le strang chilotii. Deci se poate!

La taverna la care am fost atrasi, inca din strada, de un roman tare simpatic, care ne-a explicat pe larg ce sunt diferitele denumiri in greaca, cand l-am intrebat daca mujdeiul extra se taxeaza  a facut un gest gen ” aiurea, nici nu se pune problema!” E drept ca fluenta publicului mancator era destul de scazuta, dar totusi! Dupa ce am „ras” tot ce am comandat, ne-au adus niste budincute mici din partea casei, ca desert. Nu era mare lucru, insa gestul ne-a uimit in asa hal, ca ne venea sa le dam inapoi. Mda, din pacate nu suntem obisnuiti sa fim tratati cu amabilitate si sa ni se ofere ceva in plus, doar ca sa ne motiveze sa revenim. Am ramas cu o impresie extrem de favorabila si chiar mi-a facut placere sa-i las ceva omului amabil care ne-a servit.

La o alta taverna unde am servit pranzul dupa ce am coborat de la Meteora, am ramas uimita de rapiditatea cu care ne-au alimentat pe toti, un autocar intreg cu etaj. In 10minute mancam cu totii! Un sistem bine pus la punct cu un  lift care cobora carneala, erau trei optiuni de carne si vreo trei de garnituri. Am plimbat tava, am ales ce doresc si am mancat in timp scurt, pe o terasa larga umbrita.

Peste tot, in agentiile de turism, magazine, taverne, exista cel putin un vorbitor de limba romana, dornic sa-ti expuna tot ce are si sa te convinga la modul politicos de varianta oferita. Vanzatorii ambulanti de pe plaja circula continuu, insa nu sunt insistenti si tot la fel, poti sa probezi, sa te targui si daca nu-ti convine sa nu cumperi nimic, fara sa se vada dezaprobarea sau lehamitea pe fata lor. Evident, firesc ar fi daca nu te intereseaza marfa, sa nu-i deranjezi degeaba.

O remarca a unei vanzatoare de fistic, alune, susan si alte deliciosenii, care oferea sa gusti gratuit mostre din ce vindea m-a facut sa zambesc/oftez amar, adresandu-se unei romance: ” ce tot intrebi ce-i asta, ca doar vii in fiecare seara !” Cum spuneam, uneori e greu sa faci diferenta intre oferta generoasa a comerciantilor care-ti ofera sa testezi, (cand vrei sa cumperi!) si dorinta de a profita cat mai mult fara sa platesti.

Oriunde am mers mi s-a dat restul pana la ultimul cent, nimeni nu mi-a rotunjit in plus sau sa-mi dea chibrite sau guma, ca nu are rest. Toti aveau monede de toate felurile si din cauza comoditatii mele de a numara „mititei” sa le dau, la un moment dat facusem muschi carand portofelul. Am dat tot maruntul la un magazin, luand un produs pe o spinare de monede. Vanzatorul a luat banii indiferent si a trecut la urmatorul client.

Acestea sunt doar cateva mostre care arata de ce eu, ca romanca, aleg sa plec la greci, ca sa fiu tratata omeneste, fara sa conteze nivelul meu social sau financiar, toti clientii sunt la fel. Raman sa visez ca poate candva ne vom schimba si noi atitudinea sau vom migra acolo unde ne incadram mai bine!