Ghicitoare in imagini

Din lipsa de timp, impart doar cateva fotografii azi cu voi. Stie cineva ce oras este suprins in imaginile urmatoare si cum se numeste parcul?

foisor lac cu arteziana podul din parc IMG_5059

Anunțuri

O raita scurta prin Onesti

Ramasesem datoare cu o poveste de cand am zabovit mult prea putin pe meleagurile natale. Si cum am acordat cea mai mare parte a timpului oamenilor dragi pe care nu-i mai vazusem demult, am neglijat locurile ce-mi propusesem sa le fotografiez. In ultima zi, avand ceva de cumparat am evadat singura, am executat rapid achizitia si am dat o tura in fostul centru de distractie, unul din locurile pe vremuri tare populate, duo-ul hotel-casa de cultura. Nu ma impac nici dupa atatia ani cu lipsa mozaicului verde inchis de pe lateralele hotelului, dar multe s-au zugravit altfel dupa plecarea mea si-mi tot spun ca va trebui sa accept lucrul asta…

unul din ghe-uri si o statuie noua hotelul fara mozaic o bucata din bulevardul republicii la finalCa peste tot, imposibil de evitat cablurile care atarna si  strica cel mai adesea un cadru reusit… dar asta e specificul tarii noastre si trebuie sa traim deocamdata cu situatia.

Negasind decat parasire si sub usoara amenintare a unei ploi ce se prefigura dinspre dealul care pronosticheaza destul de corect vremea, m-am indreptat spre un parculet din apropierea casei, un grup de blocuri construit pe vremea rusilor, masive, cu arcade ce permit trecerea dintr-o parte in alta, cu alei rar strabatute de masini, o zona linistita mereu, adapostind tone de amintiri dragi. Aceeasi lancezeala de vara cotropita de soare, pustietatea din mijlocul saptamanii, verdeata coplesitoare. Singura miscare in fundal o colorata tiganca de moda veche, purtand inca poale multe si cozi cu bani in par.

arcada intr-un bloc de moda ruseasca verdeata si tinerete terenul de sport si in fundal tigancaAm iesit rapid in cel de-al doilea bulevard gandind sa-l prind putin pe Eminescu-cel stilizat din apropiere si apoi, daca vremea ma mai ingaduie, sa dau o fuga prin parcul mare. Pe drum am mai tras cateva cadre, zabovind putintel la Monumentul Eroilor unde au adaugat eroi impartiti pe fronturile unde s-au dat luptele. O modificare utila pentru cine doreste sa cunoasca istoria locului si denumirea deloc intamplatoare a bulevardului „Oituz”.

primaria orasului eminescu stilizat bulevardul oituz biblioteca municipala localizarea onestiului in spatiu monumentul eroilorOrasul mi se pare mic, iar distantele atat de usor de acoperit incat pe nesimtite m-am trezit in parc. Dintr-un foisor urla niste muzica, spatiul de joaca pentru copii a devenit minuscul, ingradit pe o suprafata mica. Acum copiii nu mai alearga de la o schela/leagan/paianjen/tobogan la altul, se plimba cu masinute sau sar in plasa. Doldora de amintiri, cobor la lacul cu nuferi sa vad ratustele de care-mi povestea mama. Dau peste o mare de verdeata, ca o delta restransa, unde apa oglindeste salciile ce mi-au numarat si mie pasii tineretii, insa nuferii se ascund timizi sub frunzele lor imense. Gasesc si ratustele, lasand dare usoare prin apa mata si-mi ingadui o oprire scurta pe-o banca pe malul Trotusului, in fata dealului Perchiu, care parca s-a mai tocit si pare scund, garbovit de ani.

perchiul foisorul cu muzica coborarea spre lac aleea spre trotus lacul plin de verdeata ratusca nuferi si vegetatie pletoasaNu apuc sa respir, ca aud tunete in departare. Privesc cu regret banca si rochita mea prea simpla pentru a oferi adapost aparatului foto, asa ca urc spre „roata” din partea de sus a parcului, unde pe vremuri erau imprastiate pe o suprafata imensa toate leaganele  ieduti, iepurasi sau catei, toboganele suple si inalte sau cele normale pe care le lustruiam cu turul pantalonilor de zeci de ori la fiecare vizita, schelele in forma de paianjeni mari sau mici ori valuri ample sau zgarcite, toate concepute dupa forma unui parc din Olanda a carui idee o adusese directorul combinatului de pe vremuri stravechi. In ragetele plictisite ale unui leu de la gradina zoologica aflata intr-un colt indepartat, ascuns vederii, am pozat „roata” ampla dar cu un aer usor vetust, noua Sala Polivalenta pe care nu-mi aminteam daca o mai vazusem sau nu (am darul de a uita tot ce s-a construit dupa plecare mea, poate pentru a-mi conserva cat mai avar amintirile…), am inregistrat pensionarii ce aveau acum un refugiu acoperit cu multe mese si banci. Aruncand o privire cladirii care adapostea muzeul orasului, acum un restaurant bine plasat la intrarea in parc, cu o terasa ampla si muzica umpland locul, am incercat sa-mi inchipui cum o fi aratat boierul caruia ii apartinuse conacul si pe langa „Universal” – marele magazin al copilariei mele, am scrutat cerul intunecat ce abia permitea soarelui sa arunce o privire mijita. Cautand un unghi din care sa prind iar Primaria, m-am intrebat a-nu-stiu-cata-oara de ce trebuiau sa puna verdele ala si nu alta culoare mai putin stridenta (e adevarat ca nu agreez verdele…). Am urcat dealul „grecilor” zambind la gandul trambulinei ce se crea la intrarea in strada iarna cand ne faceam derdelusul acolo si din cativa pasi am fost acasa, evitand o ploaie care pana la urma n-a mai cazut.

dealul grecilor roata sala polivalenta fantana de la intrarea in parc conacul fostului muzeu geana de lumina cladirea verde a primariei onestiLa fiecare vizita compar noul oras cu cel din amintirile mele si desi realizez ca e firesc ca lucrurile sa evolueze, ma simt cumva deposedata de locurile care in mintea mea imi apartineau asa neschimbate. Cu toate astea parca fiecare revedere ma atrage mai mult spre casa si e prima oara cand m-am gandit ca as vrea candva sa ma intorc de tot…

Avem nevoie de atat de putine pentru a fi fericiti!

Se intampla uneori ca viata ne arunca in directii diferite, ne pierdem o vreme unii de altii si chiar daca ne ducem dorul si schimbam ocazional cateva cuvinte, jinduim sa umplem golul, sa ne asternem la o barfa pe placul inimii in care sa forfecam tot ce-am trait, plans, bucurat, placut, urat in toti anii astia. Se intampla sa fim loviti fiecare de necazuri grele si lupta personala sa nu-ti mai lase timp sa asculti. Insa toate trec, durerile se estompeaza sau pur si simplu, inveti sa respiri cu ele, incet reinveti sa privesti in jur si ti se face un dor cumplit sa revezi oameni care ti-au fost alaturi cand ai avut nevoie. Asa ca iei o atentie pentru ca stii ca-i faci o bucurie si te arunci in imbratisarea calda, venita din tot sufletul, intrebandu-te in sinea ta, de ce ai amanat atat momentul, cand te bucura atat de mult? Te temi pentru cateva clipe de catelul pe care-l stiai mititel abia masurand jumatate de metru si care dormea pe burtica intins pe parchet si-l revezi mare, dar cu aceeasi ochi frumosi si expresivi. Va imprieteniti rapid, mai ales ca simte ca-ti place sa-l mangai, chiar daca te temi nitel de coltii aia ascutiti cand ii iei mingea din gura sa i-o arunci. Pleci prin parcul in cae se lasa inserarea si descoperi oameni la fel ca prietena ta, care-si plimba cateii si incepi sa asculti. Se stiu de mult timp, isi rasfata cainii reciproc si ma uit fara frica la cei care misuna in jurul meu, realizand ca fac parte din grup, deci nu-s in pericol. Un pui de lup jucaus nu-si gaseste partener de zburdat, restul gastii sunt mai varstnici, nu se mai dedau la giumbuslucuri, insa gaseste un pui foarte mic pe care mai ca-l sufoca jucandu-se. Agale se mai plimba un beagle cu unc ap superb de parca sta mereu ganditor si care a latrat toti trecatorii din parc, fiind doar galagios nu si agresiv. Am admirat doi caini uriasi, capul unuia imi ajungea pana la piept, gandindu-ma ce desfasurare de forte si cat calm si supunere pe ei. In ora petrecuta in parc am aflat povestea fiecaruia, amanunte despre stapani si desigur un pic din stirile de la tv.

Cand raceala serii ne-a infrigurat destul am poposit la o tuiculita, care m-a activat urgent, am punctat evenimentele principale, am dat gata doua castroane delicioase de ciorba de perisoare, am mangaiat catelul ce-si facea loc pe picioarele mele sa fie sigur ca nu uit de el, am aruncat mingi, admirat soiuri de flori, rontait prajituri si peste toate am ras in hohote la toate prostiile pe care le-am povestit impreuna. Din pacate seara s-a scurs prea repede, dar ne-am promis sa ne mai revedem chiar daca programul prietenei mele e destul de incarcat.

Se intampla ca uneori sa ne simtim singuri, dar nu strica o privire atenta in jurul nostru. Sunt oameni care ne sunt foarte dragi si abia asteapta sa ne amintim de ei, doar ca ne iubesc de la distanta si nu vor sa deranjeze. Mi-a fost teama de reintalnirea asta. Gandul ca s-ar putea sa nu mai gasim aceleasi lungimi de unda, ca ne-am schimbat, s-a dovedit gresit. Am plecat zambind si promitandu-mi ca n-am sa mai aman sa intalnesc oameni care stiu sa rada, sa primeasca bucuria si s-o dea mai departe.

Off topic: LA MULTI ANI sarbatoritilor de azi!

tort pt ioni

Herculane ce-a fost, ce-a ramas?

In vremea studentiei, am calcat statiunea de cateva ori, se dadusera in functiune hotelurile de sus de pe munte, Diana, Minerva si Afrodita, la unul din ele existand un club cu program de streaptease de care l-am urmarit cu o curiozitate nedisimulata. La perioada aceea era mare lucru sa vezi asa ceva! Cert e ca asa de tare m-a impresionat ca n-am retinut nimic din spectacol, decat scaunele joase si incomode si timpul imens pana a inceput spectacolul. Mult mai interesanta a fost goana prin holurile hotelului vechi in care fusesem cazati si incuiati pe afara datorita orei tarzii la care ne-am intors si modului in care am intrat prin cladirea alaturata si am sprintat pana la camerele noastre, intr-un zgomot infernal de podele batrane, trosnete de lemne si scartaieli, punctate de hohote de ras. Statiunea era plina, de 1Mai nu gaseai cazare decat daca rezervai din timp, iar hotelul mare din vale-Roman, avea circuit atat de inchis ca nu aveai voie nici sa stationezi pe soseaua din fata lui.

Acum toate au imbatranit, iar turistii sunt aproape inexistenti. E adevarat ca ora la care am ajuns era destul de matinala pentru o zi de weekend, insa parcul si cladirile din jur aratau jalnic, vopseaua scorojita, grinzile in echilibru instabil, hotelurile cu istorie grea in spate, stateau sa se darame. Un afis cu „de vanzare” invita investitorii sa intinda o mana de ajutor, iar peste drum o parte a unei cladiri proaspat renovata dadea o speranta de revenire vecinatatii imediate a statuii lui Hercule, altadata misunand de viata. Natura indiferenta la numarul mic sau mare al oamenilor din jur, afisa o verdeata dezinvolta, o Cerna micuta curgand vioi peste pietre, cu vigoarea si prospetimea apelor de munte. Am stat cateva clipe pe mal, respirand linistea si caldura crescanda a inceputului de zi, dar fara zgomotele obositoare ale orasului (care fie construieste, fie omoara motoarele vreunei masini sau fumega din esapamente)  si m-am intrebat de ce un loc atat de frumos, cu muntii la o intindere de mana, cu izvoare pe care altii dau bani buni, cu un climat bland atat de bun pentru relaxare, e intr-o paragina aproape totala? Contrar taximetristului care ne ducea spre gara a doua zi si care sustinea ca statiunea e ocupata complet, eu n-am vazut miscare decat la intrarea in strand, unde in cativa metri, erau parcate masini pe ambele parti ale drumului ingust de munte si cateva tarabe incercau sa-si faca banuti pe seama turistilor ce misunau de colo colo in costume de baie. M-as bucura ca impresia mea sa fie gresita si statiunea sa-si fi regasit macar in parte gloria de alta data. picture-004 picture-005 picture-006 picture-007 picture-009 picture-011 picture-016 picture-019 picture-024 picture-027 picture-028

O dupa amiaza la Turbine

La ce bun zilele insorite daca stam in fata computerelor si nu prospectam orasul in care locuim, mai ales cand se intampla sa fie destul de rasfirat si plin de surprize? Asa ca ne-am luat de manuta, eu si camera din dotare, bineinteles cautand sa nu „ard” pozele cum am facut cu cateva zile in urma si ne-am focalizat pe un alt parc, de data aceasta pe malul Begai, in apropierea hidrocentralei, denumita simplu „Turbine” de catre timisoreni. Cautand putin pe net am aflat ca si aici si-a adus aportul prolificul arhitect Laszlo Szekely, in 1907,  plasand edificiul care exploateaza energia apei, in zona de est a orasului, acolo unde se gasea majoritatea industriei, fabrica de bere, abatorul, fabrica de palarii, de tutun. Initial aici erau o serie de brate ale raului, unele naturale, altele create pentru a deservi noua industrie infloritoare de la inceputul veacului, insa odata cu sistematizarea cursului apei, aceste canale au fost astupate, devenind strazi cu un aspect diferit fata de restul orasului.

In spatele Turbinelor se afla un teren intins aproape virgin, unde o buna parte este ocupata de doua lacuri, am zarit chiar o pasare ca un cocostarc gri fixand nemiscata luciul apei, in cautarea hranei (da! intr-un oras unde singurele animale libere sunt cainii vagabonzi vederea unei pasari de asa calibru, m-a uplut de uimire!). Din pacate lacurile sunt proprietate particulara, posibil crescatorii de pesti, ceea ce nu mi-a permis sa pozez ratele salbatice si eventualele vietati care misunau intr-un cadru salbatic. Zgomotul orasului era inexistent, domina doar oracaitul fara grija al broastelor si cantecul linistitor al greierilor. Dupa ce am ocolit lacurile, am dat de paraie in santuri tivite bogat de ierburi si stanjenei salbatici galbeni, alaturi de cateva case izolate cu o arhitectura originala, una dintre ele avand un acoperis din stuf extrem de interesant. O zona rupta de oras, racoroasa, unde viata curge parca mai lin.

M-am intors privind inca o data la pescarii rabdatori  care profitau, presupun, de zapaceala pestilor ametiti de turbine, pentru a-i prinde in carlig. Parcul se animase, cativa oameni cu patrupede de toate categoriile, iar din loc in loc cativa tineri care participau la ceva congres, formau  cercuri, asezati direct pe iarba discutand linistit. M-am intors acasa cu mintea odihnita, ducand zambind povara unei seri reusite. Va las in compania pozelor si va intreb: cand ati gustat ultima data din linistea unui parc?