Fotopoetizând Seaca de pădure (partea a doua)

Din ziua precedentă am omis o casă c-o bătrânică usor incovoiata de spate, pe care rudele o considerau zurlie, mie  părându-mi de-o vitalitate  tare molipsitoare. Mereu cu un zambet șugubăț, ne-a povestit cum venea de la câmp, în tinerețe, purtând pe cap coroniță de flori si brusc a smuls o buruiană cu frunze înfoiate și-a înfipt-o explicativ, la tâmplă, sub broboadă, să ne arate cât de mândră era. Cata seninătate! La ieșire ne-a preluat o alta, arsă bine de soare pe față și  mâini, dar doar cât o descoperiseră hainele, cu un turban visiniu rotit artistic in jurul capului. Contrastul puternic m-a izbit în prima clipă, crezând că are ceva boala de piele. Dimpotrivă, femeia era in regula , ba chiar se lăuda că are bărbat înalt, făcandu-le în ciudă celorlalte care-o priveau cu un soi de invidie, abia mascată. Am mers spre casa ei, însă bărbată-su o fi avut calități, dar chef de musafiri pozari, sigur nu.

Revenind la ziua a doua… m-am trezit greu, am dormitat întregul mic dejun și drumul de aproape o oră până la Veleni- satul ce urcă prăfos din Seaca de pădure și se întinde leneș pe firul ulitei pe 7 km. Am parcat sub niște pruni, rucsacul în spate și am dat binețe primei femei întâlnite în cale, dornica de actiune. Decizie neinspirată, ne-a luat din vole scurt, a zbierat ca cheama politia, i-a montat pe cei din jur, care deși n-o aprobau nu le dădea inima să se apropie de noi. Imaginea idilica a satului din ziua precedentă s-a prăbușit cu zgomot, am grăbit pasul departe de zgomot și apoi treptat am constatat că pe masura ce inaintam totul devenea pustiu. Căldură de miez de zi, cer fără nori, câte o mașină trecând în viteză ridicand o ceată prăfoasă, căruțașii privind curioși dar nu suficient cat să intre în vorba cu noi…nu se lega nimic.

Totuși, la o poartă lume adunată și câteva mașini. Singurele evenimente din partea asta de lume sunt înmormântările, așa că m-am rugat în gând să nu fie și mortul prezent. Două bătrâne și-un moșneguț, ce arata ca si plecat deja dincolo, stăteau pe-o bancă; o fetiță roz se ițea dintre poalele mamei; am dat binețe și am ajuns să mâncăm la pomană (nu știu cât am progresat cu pozele, dar de mâncare n-am dus lipsă!). Foarte amabili oamenii, din păcate interiorul curții nu s-a potrivit cu intențiile noastre fotopoetice, așa că am luat desagii pe spinare și la drum! Satul toropit in căldura verii avea casele din ce în ce mai rare, lungi porțiuni de-un verde crud între ele, subiecte zero. O surpriză colorată, un cal, lângă o căsuță minuscula, cărămizie, cu geamuri albastre. Fond frumos, subiect-cal. Cum să potrivim calul, că stătea prea departe de casă? Curajoasa din mine stătea cu ochii pe funie și pe direcția de scăpare, dacă se înfurie animalul, de altfel, pasnic. Una din fete a tras de funie, mișcând calul, care blând, abia de ne-a băgat în seamă. Cadre amestecate, umbre dantelate, râsete, o mușca calul ăsta?, apare și stăpânul ușor alcoolizat, curios ce facem. Explicam, scăpam vii și ne infingem în birtul satului la umbră, scanam marfa putina, ne propunem să așteptăm să treacă zăduful, să le vina cheful oamenilor de vorbă. Nu avem stare la gândul că n-am cules mai nimic în ziua aia și forțăm soarele ucigător, până casele devin și  mai rare, iar natura verde, de început de vară, tot mai atotcuprinzatoare. Nehotărâte dacă să ne întoarcem sau nu, decidem rapid sa revenim la baza, urcăm repede în căruța ivită drept la țanc și ne „selfim” de zor, în timp ce căruțașul și femeia lui ne privesc răspunzându-ne cand plat, cand amabil, cu un  zâmbet nelamurit în colțul gurii. Mulți nu înțeleg ce tot moșmandim noi cu aparatele foto, dar sunt cuceriți de pasiunea pe care o arătăm și entuziasmul sincer la tot felul de amănunte inedite pentru noi, firești pt ei. Facem cu mâna câtorva cunoscuți (deja aveam vechime de dimineață!) și coborâm în curtea moașei. ÎI ascultăm povestea vieții, zâmbim și râdem la bărbatul posomorât care-o tot grăbește să ne scoată afară, îl pozăm și pe el puțin…dar fără a-i trezi interesul, plecăm la timp să nu piardă femeia serialul de la 6 seara (am uitat să întreb care…dar bănuiesc că-i telenovelă).

Plecăm și întâlnim la o poartă roșie, două fetițe moțate-palmier, cu bunica din dotare, cea mică încruntându-se amuzant, protestând la fiecare pas,zgrăbălindu-și des buba din genunchi dată cu albastru de metil, intrăm în casa unui holtei care ne prezintă posesiunile, doi porci gemeni ce se pozitioneaza ca-n oglinda si-un pisic dresat la scarpinat;  încearcă să ne convingă că-i o partidă bună de însurat, scăpam greu de el, dar ne conduce până la birtul de lângă fântână, unde lăsasem mașina. Soarele curgea ușor spre orizont, lumina era aurie blândă, oamenii pendulau între apă și case… Pretendentul a mai făcut rost de-un companion la fel de aghezmuit ca și el si insista de zor să mergem să ne arate ceva în capul celălalt al satului. Decidem că ar fi timpul să strângem tabăra, o tăiem mișelește intr-o clipa a lor de neatentie, ratând șansa de a ne procopsi în sat, dar cu mintea la cadrele puține și cam nereușite, ce urmau selectate și prezentate după cină. Am ajuns anesteziată în pat după 3 noaptea, căzând într-un somn scurt fără vise, dar cu sentimentul placut ca fac ceva ce incepe sa prinda usor contur…

Ganduri razlete

De curand a plecat intr-o lume mai buna o vecina care face parte din copilaria mea de acasa. Era mama prietenei mele din postul anterior, o femeie mereu calma, care ma tolera sa ma joc pana tarziu alaturi de copiii ei si desi faceam o galagie de nedescris ne certa pe un ton calm si nu ma trimitea niciodata acasa. Se juca uneori impreuna cu noi rummy, de la ea am invatat tehnici si „etalate”, explicate mereu cu rabdare si toleranta, am gasit mereu in casa lor adapost si sfaturi, chiar in unele probleme sentimentale sau in razboaiele mele infinite cu mama. Dupa ce m-am aclimatizat in Timisoara, ma primea cu drag in vizita. Aveam un lantisor fin de aur cu valoare sentimentala mare, a carui cheita de inchidere se bloca in pozitia deschis. Intr-una din dimineti am constatat ca nu-l mai aveam la gat si dupa ce l-am jelit o vreme, am incercat sa ma obisnuiesc cu pierderea. Vecina aceasta m-a vazut ca-s necajita si cand i-am zis ca mi-am pierdut lantisorul, mi l-a dat, il gasise langa banca din fata blocului. Stiu ca tinea mult la mine, dar gestul acesta mi-a dovedit ca onestitatea ii ramasese neschimbata.

Uneori ma vedea tricotand duminica si ma dojenea bland, pe vremea cand credinta, pentru mine, era ceva abstract si tocmai de aceea numai buna de ignorat. Radeam si tricotam mai departe. Uneori dadea de pomana pentru primul ei sot, mort de cand eram noi mici. Ma bucurau mancarea gatita, dar mai ales farfuria noua si cana, pe care puteam sa le pastrez. Mama mormaia ca ar trebui sa-si faca pomana cu altii mai saraci, dar mie mi-a placut mereu cum gatea, ziceam „bogda proste”si totul era bine. Facea niste placinte deosebite cu branza dulce, ultima oara cand am fost la Onesti m-a servit, erau delicioase ca intotdeauna.

Se recasatorise cu un barbat care ii ignora pe cei doi copii din prima casnicie, a facut un baiat cu noul sot, pe care practic l-am crescut noi, era un copil superb blondut cu ochi albastri, si-a trait viata mai mult pentru ea, uneori uitand de copii, dar fiind mereu undeva prin preajma. N-as vrea s-o judec prea aspru e usor de aratat cu degetul. Pentru fiica ei nu a fost o mama grozava, dar ultimul sot a ingrijit-o cu multa rabdare pana in ultimul moment, copiii cei mari fiind plecati departe, iar cel mic ocupat cu prietena lui si serviciul. A luat din viata partea mai usoara si desi lucra in schimburi ca si mamele noastre ale celorlati copii, nu arata atat de obosita si era mereu cu bigudiurile in cap,aranjata si zambitoare.

Ideea e ca ea care s-a protejat, care a adus un tata vitreg copiilor, un om egoist si atent doar fata de copilul lui, a sfarsit fiind ingrijita cu drag, iar celelalte doua vecine, tot mame singure, care s-au sacrificat pentru niste copii plecati acum departe, au ramas la batranete in apartamente pustii. E greu de tras o concluzie aici, mama mea se gandeste acum ca undeva a gresit, ca ei nu va avea cine sa-i taie in bucatele para. E greu de spus de la inceput cine va avea talent la ingrijit la batranete si caruia dintre noi ii va veni primul randul. Din pacate unii dintre noi sucombam in griji mai usoare si nu mai ajungem sa dam probele mai grele.

Fiecare stie ce-i mai bine pentru el si nu ma erijez eu in judecatorul nimanui. Pentru mine a fost o femeie deosebita, cu un calm si o bunatate iesite din comun. Fie sa se odihneasca intr-un loc linistit si bland, asa ca ea…