Amestecate de weekend

Cum nu mai „răsărisem” de-o vreme, mi-am pus alarma telefonului puțin după 4 dimineața, mi-am învins somnul care mă trăgea cu disperare înapoi în așternut și am ieșit curajoasă la taxi urmând să ajung în cealaltă parte a orașului, unde mă întâlneam cu gașca. În stradă, dau peste un vecin, căruia mă simt nevoită să-i explic unde merg, dar nu reușesc să-i schimb privirea aia pe care o arunci unuia dus rău cu pluta, însă, de jenă, nu face gestul ăla de rotit becul în zona tâmplei. Semiadormita remarc cu jumătate de ochi că orașul e viu indiferent de oră, ajung prima în parcare, încet ne adunăm, întârzie cineva, ca mereu, dar ne așternem rapid la drum, căutăm rapița promisă și constatăm că au rotit culturile din anii trecuți, e doar un câmp verde c-un peisaj drept. Cerul prinde nuanțe vii și chiar dacă nu am cine știe ce încadrare, exersez umbre și nuanțe. Iarba e înaltă și încărcată de o rouă grea, bogată…udă! Bocancii pe care-i suspectam că n-ar fi impermeabili îmi confirmă previziunile, după ce râdeam de câteva minute bune de un amic în bascheți, murat la maxim. Răsare galbenelul și cu lozinca „cine-i uscat la picioare e fraier”, plecăm să căutăm rapița, în speranța unui lan galben de lungimea unei priviri în zare. Găsim…dar plantele sunt abia la început de colorare, abandonăm. Zărim aproape de șosea niște cai, apoi o clădire fără geamuri și acoperiș spart. Rezolv oarecum caii în contralumină, îmi place mult cum strălucește iarba încărcată de mii de picuri, îmi ud blugii mai sus de glezna. Arta…sacrificii…intrăm în coșmelia ce se dovedește o fostă moară. Ne destrăbălăm fotografic, ne pândim între noi în căutarea cadrului care să exprime o stare, un sentiment, o părere. Executăm obișnuita poză de grup în săritură, desigur defazată după cum era de așteptat, cu unii în aer și alții (eu, de ex.) așteptând încă semnalul de lansare. Râdem bogat și din tot sufletul…
Spre prânz ne împrăștiem, încerc un somn agitat care nu se potrivește cu intențiile vecinilor harnici și întreprinzători, mă arunc iar în peisaj, de data asta pe malul Begai, prinzând calmul după amiezii pe-un debarcader izolat, digerand tolănită la soare o plescaviță cu de toate. Păsărele melodioase, ambarcațiuni rare, copilași încercând apa cu degetul, bicicliști mergând la poezie. Când aproape s-a scufundat soarele în apa cu fațete ce refectau cald și jucăuș lumina, mi-am urnit oasele spre centru să văd Voltajul ce urma să concerteze în cinstea Zilei Europei. Am cântat și eu cu ei (bine, urlat!), mi-am amintit versurile unor piese vechi, dar mereu tinere, am aflat că poți din clape să dai impresia unei orchestre (deși, cred că bănuiam demult asta…) și m-am întrebat fugar cum poate să cânte perfect, dacă nu face playback (?!), fiind răgușit auzibil atunci când vorbește în pauzele dintre piese?

Ar mai fi și duminica…dar s-o lăsăm pe un alt post…

poze aici si aici.

 

Anunțuri

Revin prin miros de tei…

Ganduri amestecate, vreme racoroasa si aroma puternica de tei sub umbra ploii dese din noaptea trecuta. Inca naucita de ora mereu prea matinala la care suna telefonul, simt ca aspirand parfumul incarcat de amintiri, ma cuprinde dorul de scris si de alte cateva pasiuni micute, pe care le-am uitat in valtoarea noii mele vieti. Nu regret nimic, doar imi inchipui cum as putea organiza mai bine totul, pentru a-mi multumi papilele sentimentale si artistice, facand cate putin din fiecare. Am ales sa traiesc mai mult in real, dar nostalgia virtualului ma ajunge periodic din urma.

Lasand la o parte lamentarile, am calatorit la inceput de vara, intr-o saptamana a pensionarilor, calcandu-mi pe urmele de acum cativa ani, la Paralia. Inarmata cu lecturi si Kindle, m-a suprins vremea capricioasa, frigul din camera de hotel devenita brusc neospitaliera si aparatul de climatizare care cu greu a facut aerul respirabil. M-a incantat pe de alta parte, aerul racoros tocmai bun de excursii, norii vatuiti dintre Meteore, atmosfera calma cu turisti putini ai insulei Skiathos, plaja aurie cu umbrele corect ordonate de la Koukounaris vazute de pe terasa hotelului izolat in varf de munte si dansul elegant al delfinilor in intrecerea cu vaporul. Am iubit Grecia torida, o iubesc in continuare si ploioasa, cu marea rece, dar dantelata si respirand acelasi aer sarat cu dor de duca. Am vanat un rasarit solitar, am degustat abundent gyros si tzatziki, am dansat intr-o seara greceasca cu oameni dornici de distractie, am frunzarit hainute si umplut trollerul cu suveniruri pentru cei de acasa. Pentru moment dragostea de mare e sub control!

poze aici.

Si daca tot calatoresc cu orice prilej, intr-un weekend in care vremea a tinut cu noi, am dat o fuga la Garana, intr-o noapte cu ploaie de meteoriti. E adevarat ca abia i-am zarit cu coada ochiului, ca o neinitiata ce sunt hoinarind pe toata bolta cu privirea si ratand unele momente. Dar linistea adanca a Semenicului, noaptea completa, luminata doar in vale de sclipirile discrete ale orasului, constelatiile clare, rotindu-se lent cu trecerea orelor, mi-au ramas placut in amintire. E demential sa abandonezi lumea si sa ai o pajiste intreaga impestritata de o multitudine de flori salbatice, cu iarba imposibil de verde, soare si relaxare doar la un pas.

poze aici.

 

As minti sa spun ca m-am bucurat cand am intrat iar in vartejul saptamanii… dar intr-un alt weekend am repetat zona, de data aceasta cu cortul  si-o multime de copilasi scaldandu-se in apa glaciala a paraului sau ascultand toropiti de focul de tabara, povesti despre animalute firoscoase sau roboti super-dotati. Dupa ce-am trecut de perioada de acomodare cu urletele si dadaceala plasata dintr-un capat in altul al poienii, m-am bucurat de ritmul mai lent de urcare pe munte si de pauzele dese datorate piticilor care aveau ritmul variabil, de la foarte rapid la deloc  gasind tot felul de amanunte interesante pe drum. Acomodarea cu cortul n-a decurs cum m-as fi asteptat, pana la urma mi-am fixat dormitorul in masina, dar una peste alta, am redescoperit deliciile confundarii cu natura in lipsa confortului, cantecul susurat al greierilor, spiralele contra tantarilor, vinul baut lent urmarind la nesfarsit jocul taciunilor si trezirea odata cu ridicarea soarelui, luand roua in picioare…

poze aici.

Imi lipseste scrisul, dar mi-a lipsit mai mult lumea pipaita de aproape si natura respirata cu nesat. Printre picaturi incerc sa le fac pe toate si in plus sa va salut cu tot dorul!

 

La vanatoare de rasarit

Cand am realizat ca suna alarma telefonului la 5.30 , mi-am repetat carpita de somn ca fara indoiala niste rotite imi bat excentric de iau tot felul de decizii ciudate , mi-am tarat oasele strangand in liniste rucsacul, bocancii, geaca groasa si am plonjat pe ulita pustie, ca doar cine sa umble cu noaptea in gat in una din singurele doua zile libere atat de dorite de tot muritorul normal? Eu, vanand un rasarit de soare, cu aparatul foto atarnand de gat, dardaind marunt in roua adanca, alaturi de noii mei prieteni de suferinta glorioasa! Dupa ce ne-am precipitat tot drumul sa nu rasara soarele fara noi, sa-l  scanam doar din goana masinii, am poposit relaxat, cu timp suficient, intr-un sat linistit, unde vacile isi luau campii agale, ignorand eforturile noastre de a face ziua unica si sub privirile jumatate curioase ale catorva localnici, incercand sa priceapa ce-au mai nascocit plictiselile noastre de oraseni. Priveam cerul de un albastru din ce in ce mai luminos si realizam ca in afara de malul marii in concedii, n-am prea frecventat cu privirea momentul asta al zilei (ori dorm adanc ori blagoslovesc cu sete o viata amara de treziri fortate!) Boabele de roua de la sol dadeau o stralucire speciala ierbii, ce nici nu-mi imaginam ca va deveni aproape aurie in bataia soarelui. Din cateva rasuflari si sarituri pe loc, am ridicat „galbenul” fierbinte deasupra orizontului si parca lumina (sau dorinta de a folosi la maxim momentul) m-a incalzit rapid. M-am contorsionat de dupa scaieti si macese, aproape am lins iarba incercand sa ajung la nivel cu roua, am batut ulita satului gasind: evrika!!! o floricica galbena de jumatate inghetata, ofilita si aproape murata, pe care am imbratisat-o strans cu cateva click-uri. Apoi am urcat cu masinile in varful dealului. La prima incercare de imortalizare a aracilor de vie, m-am namolit masiv, asa ca am abandonat luand-o la vale printr-un pir prietenos care mi-a decorat delicat dar persistent bocancii (interior si exterior, ca la spalat masina), insa am dat peste un peisaj ce mi-a golit mintea si m-a umplut de-o bucurie simpla: o stana, niste caini ce-si aparau doar dealul lor, de-al nostru nu le pasa, un maces rasfirat bogat in peisaj, iarba verde primavaratic, vie in grauncioarele de roua, satul in curs de trezire cu scame vagi de fum plutind rebele si vegetatie nuantata bogat. Dupa mintea mea as fi stat cateva ore acolo sa ascult cum se usuca roua, cum se ridica fumul sau cum se ingalbenesc frunzele…

Timpul ne gonea din urma, am mai facut o oprire intr-alt varf de deal, incercand sa cuprind larg viile, satul din departare si cerul bland ce promitea o zi perfecta si am grabit cu parere de rau calutii de sub capota inapoi spre oras. La ora la care, de obicei, abia deschid ochii sambata, aveam deja un bagaj placut de impresii colorate, o liniste imensa in suflet si… imagini!vie rosie rasarit cu roua scaiete boabe de roua pe galben stana pe deal alaturi de maces papadie uda scaiete infrant deasupra viilor peisaj de toamna agatate pe sarma

O raita scurta prin Onesti

Ramasesem datoare cu o poveste de cand am zabovit mult prea putin pe meleagurile natale. Si cum am acordat cea mai mare parte a timpului oamenilor dragi pe care nu-i mai vazusem demult, am neglijat locurile ce-mi propusesem sa le fotografiez. In ultima zi, avand ceva de cumparat am evadat singura, am executat rapid achizitia si am dat o tura in fostul centru de distractie, unul din locurile pe vremuri tare populate, duo-ul hotel-casa de cultura. Nu ma impac nici dupa atatia ani cu lipsa mozaicului verde inchis de pe lateralele hotelului, dar multe s-au zugravit altfel dupa plecarea mea si-mi tot spun ca va trebui sa accept lucrul asta…

unul din ghe-uri si o statuie noua hotelul fara mozaic o bucata din bulevardul republicii la finalCa peste tot, imposibil de evitat cablurile care atarna si  strica cel mai adesea un cadru reusit… dar asta e specificul tarii noastre si trebuie sa traim deocamdata cu situatia.

Negasind decat parasire si sub usoara amenintare a unei ploi ce se prefigura dinspre dealul care pronosticheaza destul de corect vremea, m-am indreptat spre un parculet din apropierea casei, un grup de blocuri construit pe vremea rusilor, masive, cu arcade ce permit trecerea dintr-o parte in alta, cu alei rar strabatute de masini, o zona linistita mereu, adapostind tone de amintiri dragi. Aceeasi lancezeala de vara cotropita de soare, pustietatea din mijlocul saptamanii, verdeata coplesitoare. Singura miscare in fundal o colorata tiganca de moda veche, purtand inca poale multe si cozi cu bani in par.

arcada intr-un bloc de moda ruseasca verdeata si tinerete terenul de sport si in fundal tigancaAm iesit rapid in cel de-al doilea bulevard gandind sa-l prind putin pe Eminescu-cel stilizat din apropiere si apoi, daca vremea ma mai ingaduie, sa dau o fuga prin parcul mare. Pe drum am mai tras cateva cadre, zabovind putintel la Monumentul Eroilor unde au adaugat eroi impartiti pe fronturile unde s-au dat luptele. O modificare utila pentru cine doreste sa cunoasca istoria locului si denumirea deloc intamplatoare a bulevardului „Oituz”.

primaria orasului eminescu stilizat bulevardul oituz biblioteca municipala localizarea onestiului in spatiu monumentul eroilorOrasul mi se pare mic, iar distantele atat de usor de acoperit incat pe nesimtite m-am trezit in parc. Dintr-un foisor urla niste muzica, spatiul de joaca pentru copii a devenit minuscul, ingradit pe o suprafata mica. Acum copiii nu mai alearga de la o schela/leagan/paianjen/tobogan la altul, se plimba cu masinute sau sar in plasa. Doldora de amintiri, cobor la lacul cu nuferi sa vad ratustele de care-mi povestea mama. Dau peste o mare de verdeata, ca o delta restransa, unde apa oglindeste salciile ce mi-au numarat si mie pasii tineretii, insa nuferii se ascund timizi sub frunzele lor imense. Gasesc si ratustele, lasand dare usoare prin apa mata si-mi ingadui o oprire scurta pe-o banca pe malul Trotusului, in fata dealului Perchiu, care parca s-a mai tocit si pare scund, garbovit de ani.

perchiul foisorul cu muzica coborarea spre lac aleea spre trotus lacul plin de verdeata ratusca nuferi si vegetatie pletoasaNu apuc sa respir, ca aud tunete in departare. Privesc cu regret banca si rochita mea prea simpla pentru a oferi adapost aparatului foto, asa ca urc spre „roata” din partea de sus a parcului, unde pe vremuri erau imprastiate pe o suprafata imensa toate leaganele  ieduti, iepurasi sau catei, toboganele suple si inalte sau cele normale pe care le lustruiam cu turul pantalonilor de zeci de ori la fiecare vizita, schelele in forma de paianjeni mari sau mici ori valuri ample sau zgarcite, toate concepute dupa forma unui parc din Olanda a carui idee o adusese directorul combinatului de pe vremuri stravechi. In ragetele plictisite ale unui leu de la gradina zoologica aflata intr-un colt indepartat, ascuns vederii, am pozat „roata” ampla dar cu un aer usor vetust, noua Sala Polivalenta pe care nu-mi aminteam daca o mai vazusem sau nu (am darul de a uita tot ce s-a construit dupa plecare mea, poate pentru a-mi conserva cat mai avar amintirile…), am inregistrat pensionarii ce aveau acum un refugiu acoperit cu multe mese si banci. Aruncand o privire cladirii care adapostea muzeul orasului, acum un restaurant bine plasat la intrarea in parc, cu o terasa ampla si muzica umpland locul, am incercat sa-mi inchipui cum o fi aratat boierul caruia ii apartinuse conacul si pe langa „Universal” – marele magazin al copilariei mele, am scrutat cerul intunecat ce abia permitea soarelui sa arunce o privire mijita. Cautand un unghi din care sa prind iar Primaria, m-am intrebat a-nu-stiu-cata-oara de ce trebuiau sa puna verdele ala si nu alta culoare mai putin stridenta (e adevarat ca nu agreez verdele…). Am urcat dealul „grecilor” zambind la gandul trambulinei ce se crea la intrarea in strada iarna cand ne faceam derdelusul acolo si din cativa pasi am fost acasa, evitand o ploaie care pana la urma n-a mai cazut.

dealul grecilor roata sala polivalenta fantana de la intrarea in parc conacul fostului muzeu geana de lumina cladirea verde a primariei onestiLa fiecare vizita compar noul oras cu cel din amintirile mele si desi realizez ca e firesc ca lucrurile sa evolueze, ma simt cumva deposedata de locurile care in mintea mea imi apartineau asa neschimbate. Cu toate astea parca fiecare revedere ma atrage mai mult spre casa si e prima oara cand m-am gandit ca as vrea candva sa ma intorc de tot…

Jurnal de vacanta: Ziua 8-Croaziera printre insule (partea a2a)

Escala de la Kefalonia a durat in jur de o ora, timp care a zburat pe nesimtite si ne-am imbarcat iar pe puntea de sus, urmarind iesirea in largul marii , darele siajului lasat de alte nave care au strabatut marea inaintea noastra, coamele fin inspumate ale valurilor, cercetand intinderea indigo, in cautarea delfinilor.

img_2549 img_2546

Drumul pana la urmatoarea insula, Ithaca, mi s-a parut scurt, un alt port mai mic, o locatie linistita, retrasa, iar la mal puzderie de iahturi sub diferite pavilioane. M-am uitat cu mirare la posesorii lor cum savurau o bautura rece pe punte, stand la o barfa mica alaturi de vecinii de ancora si m-am intrebat cum o fi sa traiesti o vara pe mare, sa haladuiesti pe valuri, sa ancorezi azi la o plaja mica printre stanci, maine intr-un port retras si sa cobori seara sa iei masa la taverna?

Ithaca lui Ulise nu mi-a atras atentia prin nimic deosebit, doar damingenele cu lichid colorat cu sistemul de cantarire la vedere, o mare aproape fara valuri, limpede ca peste tot pana acum si o terasa cu pisica. N-am remarcat nici o urma a razboiului de tesut al Penelopei si se pare ca exista o controversa privind punctul de plecare al eroului lui Homer, unii sustinand ca nu aceasta ar fi vechea Ithaca. Cu toate acestea, impresia de dupa amiaza linistita si un loc unde mi-ar fi placut sa lancezesc mai mult, m-au facut sa parasesc cu regret locul.

img_2562 img_2554 img_2556 img_2557

Am continuat cu o lunga plimbare pe mare, putina plaja in soarele deja prietenos, scrutand orizontul unde norii se amestecau cu crestele muntoase, adesea confundandu-se si intalnind iahturi zvelte alunecand pe luciul marii, ca niste fluturi albi furati de farmecul apei.

img_2579 img_2577

Asteptam cu nerabdare sa vedem grota de la Meganisi si cand am vazut ca vaporul se indreapta spre o deschidere in munte, ne-am intrebat cat de mare o fi si daca intram complet in ea sau doar o vom admira de aproape? E greu de povestit senzatia care m-a cuprins vazandu-ma intrata in grota, cu tot cu vapor si pierzandu-mi privirea in albastru suprinzator al marii care schimba cateva culori in adancimea clara. Desigur ca mi-am dorit sa fi putut face baie, insa am intrat doar cateva minute cu botul vaporului si apoi ne-am retras pentru ca un alt vapor isi astepta randul.

img_2589 img_2597 img_2610 img_2611

Luand la strabatut din nou marea, am aruncat ocheade indiscrete celor care s-au izolat gasind o plaja liliputana doar pt ei:

img_2633

Si am atins ultimul obiectiv insula Scorpio, unde a locuit Onasis. Am admirat…. padurea care imbraca discret proprietatea si debarcaderul, fiindu-ne permis sa ne scaldam pe o plaja micuta, cu vegetatia aproape pana la apa, umbrita la ora aia de soarele care se indrepta spre apus. Spre capat era amenajata un fel de grota acoperita abundent de lastaris, insa fiind intr-un proces avansat de dardaiala in urma baii, am renuntat la chestionari prea atente.

Croaziera s-a incheiat la scurt timp, in portul de plecare, Nidri, sub un cer roz in nuantele blande ale apusului.

img_2660

Seara am completat-o cu o clatita cu ciuperci, sunca si branza intr-un amestec delicios, iar apoi plina de impresii m-am abandonat unui somn fara vise catre o noua zi.