Amestecate de weekend

Cum nu mai „răsărisem” de-o vreme, mi-am pus alarma telefonului puțin după 4 dimineața, mi-am învins somnul care mă trăgea cu disperare înapoi în așternut și am ieșit curajoasă la taxi urmând să ajung în cealaltă parte a orașului, unde mă întâlneam cu gașca. În stradă, dau peste un vecin, căruia mă simt nevoită să-i explic unde merg, dar nu reușesc să-i schimb privirea aia pe care o arunci unuia dus rău cu pluta, însă, de jenă, nu face gestul ăla de rotit becul în zona tâmplei. Semiadormita remarc cu jumătate de ochi că orașul e viu indiferent de oră, ajung prima în parcare, încet ne adunăm, întârzie cineva, ca mereu, dar ne așternem rapid la drum, căutăm rapița promisă și constatăm că au rotit culturile din anii trecuți, e doar un câmp verde c-un peisaj drept. Cerul prinde nuanțe vii și chiar dacă nu am cine știe ce încadrare, exersez umbre și nuanțe. Iarba e înaltă și încărcată de o rouă grea, bogată…udă! Bocancii pe care-i suspectam că n-ar fi impermeabili îmi confirmă previziunile, după ce râdeam de câteva minute bune de un amic în bascheți, murat la maxim. Răsare galbenelul și cu lozinca „cine-i uscat la picioare e fraier”, plecăm să căutăm rapița, în speranța unui lan galben de lungimea unei priviri în zare. Găsim…dar plantele sunt abia la început de colorare, abandonăm. Zărim aproape de șosea niște cai, apoi o clădire fără geamuri și acoperiș spart. Rezolv oarecum caii în contralumină, îmi place mult cum strălucește iarba încărcată de mii de picuri, îmi ud blugii mai sus de glezna. Arta…sacrificii…intrăm în coșmelia ce se dovedește o fostă moară. Ne destrăbălăm fotografic, ne pândim între noi în căutarea cadrului care să exprime o stare, un sentiment, o părere. Executăm obișnuita poză de grup în săritură, desigur defazată după cum era de așteptat, cu unii în aer și alții (eu, de ex.) așteptând încă semnalul de lansare. Râdem bogat și din tot sufletul…
Spre prânz ne împrăștiem, încerc un somn agitat care nu se potrivește cu intențiile vecinilor harnici și întreprinzători, mă arunc iar în peisaj, de data asta pe malul Begai, prinzând calmul după amiezii pe-un debarcader izolat, digerand tolănită la soare o plescaviță cu de toate. Păsărele melodioase, ambarcațiuni rare, copilași încercând apa cu degetul, bicicliști mergând la poezie. Când aproape s-a scufundat soarele în apa cu fațete ce refectau cald și jucăuș lumina, mi-am urnit oasele spre centru să văd Voltajul ce urma să concerteze în cinstea Zilei Europei. Am cântat și eu cu ei (bine, urlat!), mi-am amintit versurile unor piese vechi, dar mereu tinere, am aflat că poți din clape să dai impresia unei orchestre (deși, cred că bănuiam demult asta…) și m-am întrebat fugar cum poate să cânte perfect, dacă nu face playback (?!), fiind răgușit auzibil atunci când vorbește în pauzele dintre piese?

Ar mai fi și duminica…dar s-o lăsăm pe un alt post…

poze aici si aici.

 

Anunțuri

Am „rasarit”din nou

A trecut mult de cand n-am mai intampinat soarele pe campuri, urmarind cu infrigurare aparitia astrului si regretand fiecare secunda in care crestea vazand cu ochii! Parca niciodata nu mi s-a parut mai efemera viata, decat in diminetile astea carpite de somn, in care frumusetea, semetia imi deschide larg ochii si raman uimita zile-n sir, incercand sa incap cat mai complet in viata.

Cu micsorarea zilei, ora rasaritului devine oarecum mai prietenoasa, dar distanta si capatul de lume in care locuiesc, m-au facut sa rup usa la ora 5,30. Odata iesita in dimineata racoroasa si pustie, incercand sa-mi limpezesc mintea si sa-mi incalzesc oscioarele trezite prea devreme, zambesc. De la distanta si avand tot weekendul la dispozitie, patul nu mai pare atat de atragator! Dezbat in gand daca sa astept tramvaiul cu riscul de a rata intalnirea sau s-o iau voiniceste la picior. Scurtez putin drumul si cand decid sa nu risc, vad luminile in miscare , lucind vesel peste camp. Pustiu si-n tramvai, cateva statii trec rapid, oamenii putini se ignora in tacere si probabil inca dormind. Cobor vioaie, parchez langa un butic si cumpar eugenii sa am ce rontai pana-mi vine transportul. Ne grupam putin mai lent decat era programat, dar iesim din oras cand orizontul e deja luminat si ajungem pe dealuri cam la fix, admirand rosul incandescent al cerului si paturile suprapuse de nori. Alegem o pozitie mai joasa, sa prindem norii in banda lata. Bazai pe loc ca nu-i nici un sat in directia aia, doar liziera de pomi care-mi intrerupe viziunea. Ma scaietez bogat, macesii desiretandu-mi de cateva ori bocancii. Ma lupt sa scap, prind un scaiete in cadru, ma plictisesc repede de detalii, vreau altceva! Soarele se ridica rapid,dar eu ma incapatanez sa pozez cerul, sper ca voi scoate cumva partea arsa (evident degeaba, am reusit sa fotografiez genul de explozie care strica tot!). Gasim o livada de pomi tineri si incepem sa ne pozam intre noi. Ma simt mai in elementul meu (in ultima vreme am pozat doar portret) si-mi asasinez doi colegi de suferinta, reusind cateva cadre dragute, pe-o pajiste sclipind de roua si-n departare pastrand straturile superbe de ceturi suprapuse. Revenim dupa o vreme catre singurul pom matur de pe versant si ne pozam toata gasca sarind, din mai multe incercari, una mai nereusita ca alta. Ne prostim, radem, topaim, cand  ne intrerupe claxonul puternic al unui camion, care nu putea trece de masinile noastre. O luam la galop, ajungem dupa multe serii de claxoane in drum, nu ne linseaza camionagiii, dam de un cioban. Intram in vorba, scapam sa ne rupa unul dintre caini, ciufulesc un cotei gri parca iesit dintr-o incrucisare c-o oaie, admir ghemul mototolit de blana care alearga de colo-colo. Din cand in cand trag cadre cu omul ce se uita cumva curios la noi, neintelegand ce gasim asa interesant la el, dar ne lasa sa ne simtim bine. Ne povesteste ca i-au luat lupii cateva oi si acum se lupta c-o boala „a limbii albastre”. Povesteste lent, ca omul obisnuit cu timpul masurat dupa soare, nu se plange, doar raspunde la intrebari. Dupa cateva minute isi ia batul si pleaca agale dupa oi, fiind flancat vesel de ciufuliciul alb si „oita” gri spalacit. Fiorosul disparuse…

Ne-am intors la vanzoleala de sambata a orasului, mirandu-ma de aglomeratia de weekend si deja dorind pacea campurilor incalzite de soarele bland de toamna. Oprim la o terasa, incep sa-mi lepad cojoacele inutile in caldura puternica de dimineata tarzie. Am urat de cand ma stiu sa ma trezesc dimineata…dar ce satisfactie mare sa asist la inceputul mereu unic al unei noi zile!

foto aici.

Combinatie de apus si rasarit

E vara, noptile sunt scurte  si gandul de a vana un rasarit de la 3 dimineata, ma umplea de spaima. Drept urmare am avansat ideea de a surprinde un apus, ne lungim la o vorba si legam rasaritul firesc, fara treziri la ore mici si absolut infernale. Am ales malul Muresului ca destinatie cu Lipova si Cetatea Soimos. Pe un deal, deasupra orasului, am sprijinit o capita si m-am lasat furata de cerul care se inrosea usor, poleind acoperisurile caselor. De la un moment la altul se schimbau culorile, ca si cand un pictor nemultumit modifica paleta, intensificand rosul, aducand un nor rasfirat sau portionand la loc lumina. Am pus aparatul de genunchi si am privit, avand senzatia ca linistea imi alunga incet oboseala de final de saptamana, iar culorile aprinse indeparteaza micile lucruri neplacute pe care le adusesem mintal, fara voia mea cu mine.

Turnul de apa, catedrala de la Radna, biserica gotica, blocurile ca niste cutii de chibrituri au capatat o imagine usor voalata in lumina aramie, blanda a asfintitului. Odata cu plecarea zilei, natura s-a relaxat departe de zgomotul orasului, in vale s-au aprins incet luminile, iar cerul s-a spalat de ultimele nuante de rosu, devenind un albastru din ce in ce mai inchis. Ne-am strans catrafusele si am campat la lumina farurilor, pe malul apei, hranind putin tantarii de marimi impresionante, plimband o sticla de vin si spargand seminte. Unii au facut poze la stelele care impanzeau cerul acum intunecat, surprinzand farurile camioanelor ce maturau ritmic soseaua aflata nu prea departe. Eu doar am ascultat zgomotele noptii, am privit stelele, mi-am pipait cu mila fruntea ciupita si intr-un final m-am culcusit in portbagaj si am citit putin, pana cand s-au plictisit ceilalti de poze si ne-am asternut  la povesti. Oboseala de vineri si-a spus cuvantul, ne-am retras in corturi si masini sa prindem un somn micut. Peretii cortului s-au luminat mult prea repede, nici macar broscutele nu se trezisera, cand am impachetat la foc automat totul si am luat-o la fuga in susul dealului sa imortalizam trezirea soarelui. Din pacate chiar in zona vizata, stationa un plafon compact de nori,destul de inchis la culoare. Totusi lumina rasaritului a imbracat cetatea in culori blande, iar privelistea Muresului care serpuia la poale, alaturi de calea ferata, natura in plina expansiune de vara, orasul inca adormit parand pustiu si casutele miniaturale rasfirate pe deal ne-au creat suficiente subiecte. Dupa ce am luat la bani marunti fiecare zid, piatra, norisor, am constatat ca norii de ploaie devin din ce in ce mai amenintatori, asa ca am coborat aproape la timp, vijelia racorindu-ne doar la ultimii pasi spre masina.

Desi planuisem sa mai lungim excursia, aversele ne-au schimbat planurile. Am mai oprit deasupra unor dealuri, incercand sa bag artistic in cadru un cal ce pastea idilico-indiferent langa un ochi de apa sau sa duc cu mine acasa atmosfera de campuri intinse, colorate felurit, deja coapte, in tonuri calde, asa cum numai vara poate fi.

poze aici.

Iar in goana dupa rasarit

Cei care ma citesc de mai demult stiu deja ca periodic ma trezesc la ore absolut fantastic  cu noaptea-n cap si alerg pe campuri sa ma conving ca rasare soarele in acelasi fel si cu aceleasi culori. De obicei rasare, dar de fiecare data altfel! Sunt curioasa cum va fi cand nu-mi va ingheta mana pe aparat si voi avea nasul solid…dar mai am putin de asteptat. Am ales niste coline, de data aceasta, cu o bisericuta, cateva casute cu dara de fum abia trezit din somn si putina ceata joasa, la firul ierbii. Liniste multa, neintrerupta de ridicarea rapida a astrului rosiatic, care a transformat in cateva clipe iarba cu roua intr-un covor auriu. Prea pretentioasa cu stalpii de curent care-mi blocau vederea, am coborat sa dau binete unui localnic ce pleca la camp cu sapa pe umar, am urmarit o femeie ce scormonea pamantul in gradina si care n-a fost curioasa de ce facem noi cu aparatele de gat, am stresat niste curcani ce ne-au ignorat vizibil in dansul lor ciudat de imperechere si intr-un final am ajuns la locul de adapat al cailor. Tocmai la timp sa prindem parcarea primei carute a zilei, cu doi cai maronii, unul cu un ochi ciudat, ca de sticla. Carutasul volubil s-a intretinut cu noi, desi era vizibil ca nu prea intelegea de ce ne tot invartim pe langa cai, apa, noroaie, reflexii. In scurt timp a veni si schimbul doi, deja era amuzant sa ne scanam reciproc: noi orasenii cu bazdaganiile legate de gat si clicaind de zor, ei cu atelajele, caii si treburile de la camp.

Cum soarele se ridica, satenii si-au vazut de treaba lor, iar noi ne-am intersectat c-o localnica ce ne-a ispitit sa vedem izvorul din padure. In cateva minute m-am trezit inconjurata de copaci inalti, inca goi, printre care se strecura bland lumina, iar la sol prin covorul de frunze uscate inverzea bogat leurda. Un miros usor de usturoi s-a imprastiat cand cativa au inceput sa rontaie, gandul zburandu-mi la un mujdei si-un gratar… N-am prins cine stie ce cadre, insa padurea izolata, doar ciripitul promavaratec al pasarelelor, lumina calda a diminetii, oamenii plini de viata, razand, schimband impresii de peisaj sau idei tehnice de incadrari, popasul la masa de lemn de langa izvor, m-au umplut de bucurie.

Urasc sa ma trezesc inaintea zorilor…dar merita intotdeauna!

Poze aici.

Goana dupa un rasarit plouat…

Am inceput weekendul devreme, direct dupa finalul lucrului, suflecandu-mi manecile voiniceste si incingand o partida de whist, ca rentzul ni s-a parut ca dureaza prea mult. Inutil sa spun in ce hal m-au batut spre final, chit ca eu eram cea mai putin aghezmuita dintre toti! Hai sa zicem ca nu mi-a intrat cartea potrivita si nu ca eram mult prea obosita pentru a urmari ce a iesit si cam pe unde as fi avut sorti sa duc si eu o mana. Cert e ca in timpul jocului prohodeam in versuri completand rime de suparare si necaz si sfarseam hohotind minute-n sir de nici nu mai conta cine si ce lua si care carte fusese prima jos. Pe la 2 noaptea am abandonat ostilitatile si am sucombat iute pentru  3 ore chinuite, pentru ca imi doream intens sa prind un rasarit cu prietenii mei dragi, pasionati de foto. M-am panicat usor pe la 4,30 avand senzatia ca trebuie sa sar din pat, m-am calmat si am mai furat o ora cat un clipit somnoros si mai mult in patru labe am pornit la drum cu rucsacul in spate. N-aveam energie sa-i felicit calduros pe cei care au scurtat traseul autobuzului, asa ca mi-am aliniat pasii unul in fata celuilat, gandind in reprize si atarnand departe cu mintea, pana m-a trezit primul strop caldut. Am sperat ca-i ceva razlet, dar pana in statie ploaia s-a instalat elaborata si a continuat uniform pana am ajuns la locul de intalnire, ne-a spalat parbrizul insistent si m-a facut sa ma intreb ce voi face si cum voi incropi macar cateva poze sa-mi sting dorul?

O geana de lumina cetoasa a inceput sa se iveasca treptat, insa devenea tot mai clar ca rasaritul nu mai intra in calcul. Greoi m-am coborat din masina la Radna privind cu regret manastirea cu turlele imbracate complet in schele, dardaind marunt in ploicica marunta si persistenta. Urcand pe cararea suspinelor pe care credinciosii adevarati o faceau in genunchi, nu m-am putut impiedica sa admir prin lentilele picurate ale ochelarilor covorul inca colorat de frunze moarte care imbraca aleile si icoanele, dand locului o atmosfera tacuta, care impreuna cu ploaia imi picurau liniste in suflet. Poate pentru ca demult,  cand am batut prima oara drumul in unghiuri ascutite la pas de restriste, am gasit putina alinare aici, poate catelul marunt, ud si cret ca un pamatuf care alerga ca o sageata printre picioarele noastre topaind dupa o mangaiere, poate oamenii dornici de un unghi fotografic care sa exprime ceva si o poanta relaxata de sambata fara griji, m-au facut sa ma simt bine. Nici faptul ca a trebuit sa fotografiez cu aparatul imbracat in punga, sa-l feresc continuu de apa si la finalul diminetii abia  daca aveam vreo 10poze, nu m-a deranjat. Pentru o pauza scurta am intrat in manastirea in care scena cu Nasterea lui Iisus era inca pe pozitie, alaturi de un bradut cu beculete in spirala. Mi-ar fi placut sa trag cateva cadre, Manastirea Radna e superb decorata, insa sper sa mai am ocazia.

In drum spre casa am oprit la un lac, incercand o reflexie, mi-am namolit bine bocancii, am deranjat pescarul care isi savura linistea si m-am ales cu niste senile la bocanci de toata frumusetea. Ploaia se oprise intre timp si-o geana de lumina arata vag cam pe unde ar fi soarele mofturos, care de data asta n-a avut chef de noi… dar pana la urma, cine are nevoie de el, daca suntem impreuna?

lac-dumbravita radna pe ploaie

Se pot vizualiza imaginile in marimea originala aici.

La vanatoare de rasarit

Cand am realizat ca suna alarma telefonului la 5.30 , mi-am repetat carpita de somn ca fara indoiala niste rotite imi bat excentric de iau tot felul de decizii ciudate , mi-am tarat oasele strangand in liniste rucsacul, bocancii, geaca groasa si am plonjat pe ulita pustie, ca doar cine sa umble cu noaptea in gat in una din singurele doua zile libere atat de dorite de tot muritorul normal? Eu, vanand un rasarit de soare, cu aparatul foto atarnand de gat, dardaind marunt in roua adanca, alaturi de noii mei prieteni de suferinta glorioasa! Dupa ce ne-am precipitat tot drumul sa nu rasara soarele fara noi, sa-l  scanam doar din goana masinii, am poposit relaxat, cu timp suficient, intr-un sat linistit, unde vacile isi luau campii agale, ignorand eforturile noastre de a face ziua unica si sub privirile jumatate curioase ale catorva localnici, incercand sa priceapa ce-au mai nascocit plictiselile noastre de oraseni. Priveam cerul de un albastru din ce in ce mai luminos si realizam ca in afara de malul marii in concedii, n-am prea frecventat cu privirea momentul asta al zilei (ori dorm adanc ori blagoslovesc cu sete o viata amara de treziri fortate!) Boabele de roua de la sol dadeau o stralucire speciala ierbii, ce nici nu-mi imaginam ca va deveni aproape aurie in bataia soarelui. Din cateva rasuflari si sarituri pe loc, am ridicat „galbenul” fierbinte deasupra orizontului si parca lumina (sau dorinta de a folosi la maxim momentul) m-a incalzit rapid. M-am contorsionat de dupa scaieti si macese, aproape am lins iarba incercand sa ajung la nivel cu roua, am batut ulita satului gasind: evrika!!! o floricica galbena de jumatate inghetata, ofilita si aproape murata, pe care am imbratisat-o strans cu cateva click-uri. Apoi am urcat cu masinile in varful dealului. La prima incercare de imortalizare a aracilor de vie, m-am namolit masiv, asa ca am abandonat luand-o la vale printr-un pir prietenos care mi-a decorat delicat dar persistent bocancii (interior si exterior, ca la spalat masina), insa am dat peste un peisaj ce mi-a golit mintea si m-a umplut de-o bucurie simpla: o stana, niste caini ce-si aparau doar dealul lor, de-al nostru nu le pasa, un maces rasfirat bogat in peisaj, iarba verde primavaratic, vie in grauncioarele de roua, satul in curs de trezire cu scame vagi de fum plutind rebele si vegetatie nuantata bogat. Dupa mintea mea as fi stat cateva ore acolo sa ascult cum se usuca roua, cum se ridica fumul sau cum se ingalbenesc frunzele…

Timpul ne gonea din urma, am mai facut o oprire intr-alt varf de deal, incercand sa cuprind larg viile, satul din departare si cerul bland ce promitea o zi perfecta si am grabit cu parere de rau calutii de sub capota inapoi spre oras. La ora la care, de obicei, abia deschid ochii sambata, aveam deja un bagaj placut de impresii colorate, o liniste imensa in suflet si… imagini!vie rosie rasarit cu roua scaiete boabe de roua pe galben stana pe deal alaturi de maces papadie uda scaiete infrant deasupra viilor peisaj de toamna agatate pe sarma

Cautari amuzante de pe blog

Aproape ca uitasem de ocupatia aceasta interesanta, cand in ultimele zile am remarcat ca s-au adunat cateva cautari remarcabile si m-am gandit sa ne distram impreuna, mai ales ca-i vineri si urmeaza un weekend cu o zi mai lung, ca de obicei:

unde se gaseste parfum de liliac – eu as cauta in pesterile parasite si contrar oricarei logici nu m-as uita pe tavan (desi liliacul doarme cu picioarele in sus!) ci pe sol. E drept ca n-as numi mirosul chiar parfum, dar fiecare cu preferintele lui!

fotografii cu zile de nastere – daca le cauti pe ale mele, n-ai sa le gasesti! anul acesta am pozat doar florile, ziua mi-a scapat!

adevarate superstitii bufnita comentariu – e drept ca mai am unele ganduri inchise la culoare, cand canta cucuveaua care are cuib de ani buni la noi pe bloc, dar totusi, eu cred despre mine ca nu plec urechea la fiecare pisica neagra!

daca cere o pauza sa o caut – eu as zice sa te abtii, insa nici femeile astea nu „e” oameni!

poze in roz la rasaritul soarelui la mare – mai ca m-as pronunta ca atunci cand rasare soarele, toate dobandesc o nuanta de roz. Drept e ca unii o pastreaza si-si coloreaza intreaga garderoba cu ea.

cum sa ai cultura generala – unii spun ca trebuie sa citesti mult, altii sa asculti manele si sa nu ratezi nici o telenovela. Greu de decis!

ziurel margelatu – simpatic nume, ma duce cu gandul la un baietel care se  scuipa seminte.

pe bani parintilor prosti– subiect de mare angajament, desi fiecare toaca atat cat i se permite.

unde gasesc cartile lui stephen king in format electronic pe gratis– din cate incercari???

copil furat dupa semafor – iar e fura copii? cand sunt saracii cu gramada prin toate pietele si nu-i vrea nimeni?

rezolvarea problemelor financiare in casnicie – daca ar reusi cineva sa gaseasca varianta ideala in care sa multumeasca si capra si varza, cred ca ar lua Nobelul pentru pace.

nostalgii de toamna – un bob zabava ca vin si alea!

cum sa ierti un sot daca ti-a tocat averea – m-as gandi la doua alternative: cum sa nu-i mai dau ocazia si cum sa-mi refac averea… de iertare mai la batranete incolo, acum la munca!

cum poti trai din vise – iei visul il pui pe paine, iei visul il pui la plata curentului, iei visul si te lungesti langa el in pat!

cum stim daca merge casnicia – eu as da-o jos din brate si i-as face vant sa umble singura, sa vad se descurca?

gresia visinie se asorteaza cu? bideul verde brotacel? lavoarul albastru turcoaz? sau vana roz neon!

In speranta ca v-am trezit macar un zambet, va urez un weekend amuzant, relaxant, cu vreme frumoasa si va anunt ca dispar cateva zile. Imi cer scuze celor care vor astepta putin mai mult la moderare. Sa ne revedem cu bine!