Fotopoetizând Seaca de pădure (partea întâi)

Cursul teoretic de fotopoetica din iarnă, a avut practica, weekendul prelungit de Rusalii, tocmai trecut. Ne-am încărcat cu tot felul de bulendre pentru zile friguroase, că doar plouase toată săptămâna, iar pozele din locul unde urma să înnoptăm nu promiteau prea multe. Când am părăsit șoseaua principală și am intrat în Isalnita, mi s-au cam strâns umerii. Am parcat lângă două blocuri semănând căminelor din studenție și am hamalit bagajele în cameră. Surpriză! era ușor înghesuit, baia minusculă, dar decent și timp de patru zile doamna de la curățenie ne-a vizitat zilnic, dereticând și golind gunoiul. Mâncarea însă a fost subțire, puțintică și ciudat combinată (mă gândesc că au cosit tot lotul de mărar și ne-au bucurat pe noi cu el, asezonând toate felurile). De câte ori mergeam la masă, mă temeam de imaginația bucătarului, dar scăpările au fost neglijabile și după bătutul satelor zi-lumina, mi-a căzut bine indiferent ce-a fost în farfurie.
În prima seară ne-am obișnuit cu grupul, s-au fixat echipele, ni s-au repartizat asistenții care urmau să ne ajute pe teren, am gustat combustibilul adus de acasă (data viitoare îmi la pun pachețel  si eu ceva alcool adecvat!), am adormit puțin după miezul nopții, așteptând cu nerăbdare dimineața.

Descinderea în comuna Seaca de pădure a debutat cu aprobarea primarului, într-o echipă de trei grații și „tăbărând” pe prima casă colorată suficient, cât să ne atragă atenția. Proprietarul și-un vecin trebăluiau prin curte și nu prea pricepeau ce vrem, însă surprinși de atenția și insistența noastră, ne-au lăsat să ne invartim prin toată gospodăria, ne-au povestit cum mai e viața la sat. O bătrânică ne studia de pe treptele căsuței albastre, neînțelegând forfota și clănțănitul aparatelor foto. Debusolată de noile reguli din fotografia ce doream s-o invat, mă învârteam că o găina fără cap, încercând să nu leșin de la mirosul privatei sau lângă adierile porcilor. După câtva timp m-am lămurit cât să încerc și eu câteva abordări, vecinul cu șapca roșie a uitat să se grozăvească și văzând că-l vrem și pe el în poze, s-a așezat cuminte pe-un scaun, cu mâinile încrucișate muncite și arse de soare. După câteva minute, s-a plictisit însă să fie vedetă, așa că ne-am luat tălpășița, urcând ușor cu șoseaua și făcând la fel ca ea, stânga, lângă o fântână. N-am mai văzut fântâni cu două găleți și-o roată metalică ca un scripete mare care le aducea alternativ sus. Departe, în adânc, lucea stins si rotund nivelul apei. Ne-am odihnit puțin, ziua era ciudată, vântoasa și rece când intra soarele după nori, din ce în ce mai toridă în rest. O bătrânică in baston, cu broboada albastra de sub care ii rasarea cuminte parul complet albit, s-a apropiat privindu-ne aproape orb „Nu vă cunosc!” I-am explicat că n-are de unde, că suntem abia venite pe acolo și i-am povestit ce facem. Pentru cei mai mulți diferența între filmat și fotografiat a fost inexistenta și cam toți se temeau să nu apară la televizor in cine-stie-ce-postura. S-a mai ivit un băiețel cu bicicleta, dând ture din ce în ce mai aproape de noi, până l-am întrebat cum îl cheamă. A răspuns fără timiditate și ne-a povestit ce-i în susul străzii si cum merge scoala. Imediat lângă, un grup nomad de copii cu copii, un cort jerpelit, o grămadă de zdrențe aruncate alandala direct pe pamant și-un copilaș de vreo doi ani strângând în pumn un boboc de gâsca, ce părea inert. Cu apucăturile mele orășenesti m-am panicat, dar odată inapoi vertical, puiul galbenel a misunat vioi prin iarbă. M-am uitat curioasă la bebelușul din căruț pe care mi l-au arătat, destul de înfofolit pentru ziua caldă și care în pofida vocilor noastre și a gălăgiei, n-a schițat nici un gest… Țiganca tânără și frumoasă foc, privea placut spre noi, fericită și fără griji, făcând mai nimic toată ziua. Săraci ei, săraci și oamenii din sat, trăiesc pașnic, deși nomazii sălășluiesc acolo doar vara. Nu-mi dau seama dacă au încredere unii în alții sau pur și simplu nu e mai nimic de furat. I-am întrebat din ce trăiesc și au spus că vând fier vechi…

I-am părăsit descoperind mai departe o gașcă de „tinerele” îmbrobodite, toate peste 70 de ani. Una și-a ținut mana la gura cu basma cu tot, cât am povestit cine suntem, alta a căutat plictisită în cealaltă parte- doar o apare cineva interesant pe uliță, iar cea din margine ne-a poftit în batatura. Ca multe din sat nu mai avea bărbat, murise de câțiva ani, se temea să n-o atace careva noaptea, însă față de noi , niște oameni străini și-a deschis casa. Habar n-am dacă modul jovial de a povesti, faptul că eram trei femei singure sau plictiseala fiecărei zile într-un sat destul de mort, au catigat-o, însă în scurt timp ne-a poftit la o ciorbă de fasole și la niște pâinici rotunde abia scoase din cuptor. Cam greu de explicat uimirea mea și pofta de hămesită cu care am golit farfuria. Am povestit de toate în bucătărioara joasă, pe-un pat de paie, urmărind cu privirea săculeți de ierburi mirosind vag, atârnati de tavan, o pisică timidă încurcată printre picioare, ușa deschisă a camerei bune unde tronau înfoiate mai multe perne stivuite frumos una peste alta, carpete și șervete cusute manual sau la războiul de țesut. Mi-am amintit vag de-o bunica plecată demult dintre noi și-o jumătate de răsfăț pierdut în timp.

Femeia asta simplă, deși a trăit greu, nu și-a pierdut nici umorul, nici poftă de viață… mai rar pe la oras asa ceva!.Am coborât încet panta printr-o pădurice rară, spre locul unde lăsasem mașina, bine dispusă, c-o altă idee asupra satului și-a oamenilor care trăiesc aici. Din locul unde lasasem mașina se vedea cimitirul răsfirat sus pe deal și urcând agale prin iarba înaltă, arsă de soare, am zărit frăguțe, aproape coapte și cu-un gust divin. Vederea de sus nu era uimitoare, așa că am coborât inapoi, privind o latura părăsită ce avea câteva cruci vechi din lemn dantelat pe margini, cu același ciudat „acoperiș”, prezent la toate.
Am mai încercat o altă margine de sat, mai sus, intrând pe-o uliță curbata, cu soarele aruncand umbre lungi : intr-o curte un om si-un măgăruș, arătându-ne că seceta a crăpat rău pământul, în care oricum nu se prea face nimic, două femei păzind o poartă prin care un băiat căra c-o roabă  resturi ierboase. Peste drum o casă albastră (cea mai des întâlnită culoare…o fi sineala de albit rufele de pe vremuri?), cu cerbi vopsiți verzui și iarbă bogată în curte. Bătrânica abia s-a lăsat convinsă să ne lase puțin înăuntru, ne-am temut de trei câini pătați părând identici, până i-am îmbunat cu un rest de sendvici. N-am reușit să povestim prea multe cu ea, așa că ne-am retras având deja tolba plină de întâmplări și cadre foto. Spre seară ne-am întors la bază, unde urma să descărcăm pozele, să alegem ce-i cat de cat bun și să discutăm până târziu în noapte cum am putea aborda mai bine personajele, satul, fondurile, culoarea…

Vizita la tara

Sunt copil de asfalt, nu am avut sansa de a avea bunici la tara si singurele intalniri cu pamantul le-am avut in liceu, cand faceam practica la struguri. Nu am amintiri placute din perioada aia, prea multa hamaleala si prea putina distractie!

Am avut ocazia sa iau pulsul unui sat din apropierea Severinului, unde nu exista tren si trec foarte rar masini, un loc torid, unde cand cainii dau din coada se starnesc nori de praf si toate au ramas in urma, nealterate de progresul tehnic. Acum se culeg viile, asa ca am avut ocazia din plin sa-mi reamintesc cum se presteaza munca aceasta. Am intrat timid si in varful picioarelor intr-o lume a caror reguli nu le cunosc, dar salutul meu deschis, catre fiecare in parte pe masura ce dadeam de ei prin vie si munca cot la cot cu ei, i-a facut sa ma tolereze pasnic. Dupa vreo ora de mirosit struguri si de plimbat galeti pline de arome, am fost poftiti la masa. Barfele intre femei s-au intins timide, prin vie mergea mai lesne, sarmalele si carnea fripta umplandu-ne gurile. Atunci  am realizat ca pot manca struguri pe saturate si am inceput sa testez ce mi se parea apetisant. Masa a durat putin, oamenii au trecut la sfaramat strugurii intr-un utilaj cu o cuva si cu manivela. Totul era organizat si a mers ceas, exact ca si culesul, fiecare stia ce are de facut, nu se calcau pe picioare, orice problema se ivea o remediau urgent. Aproape de miezul zilei, toata via culeasa, fusese zdrobita si lasata sa se odihneasca in butoaie incapatoare, pe culori: pentru vinul alb si pentru cel negru.

Dupa o scurta pauza, am plecat sa-i ajutam pe altii, la o vie imprastiata pe un deal si pitica. Aici era un spatiu larg, iar privelistea de pe coline cu campurile stralucind blond a panusi lasate la uscat in soare, alternand cu verde ars de caldura sau negru curatat cu foc, mi-a taiat respiratia. La exclamatiile mele entuziasmate, s-au uitat curiosi si ingaduitori, aplecandu-se asupra lucrului in dupa amiaza torida. Am lasat pozele pe mai tarziu si folosind un cutitas, de data asta, pentru ca ma cam dureau degetele mele de oraseanca fandosita, am trecut la cules. Uitasem ca exista atatea varietati de struguri, in culori si dimensiuni apetisante. Din cand in cand cautam ceva de baut printre randuri pe unde lasasem proviziile sau degustam strugurii savurosi. Culesul a durat mult, temperatura ridicata facea aerul fierbinte sa danseze, iar catre vale imaginile pareau usor incetosate. Oamenii lucrau in ritm constant, mai aruncau cate o poanta, mai duceau galetile la capatul randului. Cand am obosit am plecat la umbra, unde am simtit ca ma dor toate, ca talpile imi ard si nu le mai simt, dar am creierul gol si ma simt linistita, ca si cum pacea dealului ars de soare ma cuprinsese si pe mine.

Cred ca atunci cand muncesti din greu in conditii oarecum diferite de spatiul climatizat al biroului, incepi sa percepi altfel viata, lumea; toate trairile existentiale si despicarile de fire, ti se par dintr-o data neesentiale. Nu stiu daca oamenii astia munciti din greu sunt fericiti, dar nu i-am auzit plangandu-se si nici framantadu-se inutil. Aveau o treaba si se straduiau s-o faca bine, in timp optim pentru ca-i mai asteptau si altele. Au zambit increduli cand m-au vazut intre ei si au zambit la fel cand am capotat obosita. Totusi munca mea alaturi de ei, mi-a dat o stare adanca de bine si am inca in nari parfumul adanc al strugurilor si spatiile largi dospite de soarele incredibil al acestei toamne.