Amestecate de weekend

Cum nu mai „răsărisem” de-o vreme, mi-am pus alarma telefonului puțin după 4 dimineața, mi-am învins somnul care mă trăgea cu disperare înapoi în așternut și am ieșit curajoasă la taxi urmând să ajung în cealaltă parte a orașului, unde mă întâlneam cu gașca. În stradă, dau peste un vecin, căruia mă simt nevoită să-i explic unde merg, dar nu reușesc să-i schimb privirea aia pe care o arunci unuia dus rău cu pluta, însă, de jenă, nu face gestul ăla de rotit becul în zona tâmplei. Semiadormita remarc cu jumătate de ochi că orașul e viu indiferent de oră, ajung prima în parcare, încet ne adunăm, întârzie cineva, ca mereu, dar ne așternem rapid la drum, căutăm rapița promisă și constatăm că au rotit culturile din anii trecuți, e doar un câmp verde c-un peisaj drept. Cerul prinde nuanțe vii și chiar dacă nu am cine știe ce încadrare, exersez umbre și nuanțe. Iarba e înaltă și încărcată de o rouă grea, bogată…udă! Bocancii pe care-i suspectam că n-ar fi impermeabili îmi confirmă previziunile, după ce râdeam de câteva minute bune de un amic în bascheți, murat la maxim. Răsare galbenelul și cu lozinca „cine-i uscat la picioare e fraier”, plecăm să căutăm rapița, în speranța unui lan galben de lungimea unei priviri în zare. Găsim…dar plantele sunt abia la început de colorare, abandonăm. Zărim aproape de șosea niște cai, apoi o clădire fără geamuri și acoperiș spart. Rezolv oarecum caii în contralumină, îmi place mult cum strălucește iarba încărcată de mii de picuri, îmi ud blugii mai sus de glezna. Arta…sacrificii…intrăm în coșmelia ce se dovedește o fostă moară. Ne destrăbălăm fotografic, ne pândim între noi în căutarea cadrului care să exprime o stare, un sentiment, o părere. Executăm obișnuita poză de grup în săritură, desigur defazată după cum era de așteptat, cu unii în aer și alții (eu, de ex.) așteptând încă semnalul de lansare. Râdem bogat și din tot sufletul…
Spre prânz ne împrăștiem, încerc un somn agitat care nu se potrivește cu intențiile vecinilor harnici și întreprinzători, mă arunc iar în peisaj, de data asta pe malul Begai, prinzând calmul după amiezii pe-un debarcader izolat, digerand tolănită la soare o plescaviță cu de toate. Păsărele melodioase, ambarcațiuni rare, copilași încercând apa cu degetul, bicicliști mergând la poezie. Când aproape s-a scufundat soarele în apa cu fațete ce refectau cald și jucăuș lumina, mi-am urnit oasele spre centru să văd Voltajul ce urma să concerteze în cinstea Zilei Europei. Am cântat și eu cu ei (bine, urlat!), mi-am amintit versurile unor piese vechi, dar mereu tinere, am aflat că poți din clape să dai impresia unei orchestre (deși, cred că bănuiam demult asta…) și m-am întrebat fugar cum poate să cânte perfect, dacă nu face playback (?!), fiind răgușit auzibil atunci când vorbește în pauzele dintre piese?

Ar mai fi și duminica…dar s-o lăsăm pe un alt post…

poze aici si aici.

 

Am „rasarit”din nou

A trecut mult de cand n-am mai intampinat soarele pe campuri, urmarind cu infrigurare aparitia astrului si regretand fiecare secunda in care crestea vazand cu ochii! Parca niciodata nu mi s-a parut mai efemera viata, decat in diminetile astea carpite de somn, in care frumusetea, semetia imi deschide larg ochii si raman uimita zile-n sir, incercand sa incap cat mai complet in viata.

Cu micsorarea zilei, ora rasaritului devine oarecum mai prietenoasa, dar distanta si capatul de lume in care locuiesc, m-au facut sa rup usa la ora 5,30. Odata iesita in dimineata racoroasa si pustie, incercand sa-mi limpezesc mintea si sa-mi incalzesc oscioarele trezite prea devreme, zambesc. De la distanta si avand tot weekendul la dispozitie, patul nu mai pare atat de atragator! Dezbat in gand daca sa astept tramvaiul cu riscul de a rata intalnirea sau s-o iau voiniceste la picior. Scurtez putin drumul si cand decid sa nu risc, vad luminile in miscare , lucind vesel peste camp. Pustiu si-n tramvai, cateva statii trec rapid, oamenii putini se ignora in tacere si probabil inca dormind. Cobor vioaie, parchez langa un butic si cumpar eugenii sa am ce rontai pana-mi vine transportul. Ne grupam putin mai lent decat era programat, dar iesim din oras cand orizontul e deja luminat si ajungem pe dealuri cam la fix, admirand rosul incandescent al cerului si paturile suprapuse de nori. Alegem o pozitie mai joasa, sa prindem norii in banda lata. Bazai pe loc ca nu-i nici un sat in directia aia, doar liziera de pomi care-mi intrerupe viziunea. Ma scaietez bogat, macesii desiretandu-mi de cateva ori bocancii. Ma lupt sa scap, prind un scaiete in cadru, ma plictisesc repede de detalii, vreau altceva! Soarele se ridica rapid,dar eu ma incapatanez sa pozez cerul, sper ca voi scoate cumva partea arsa (evident degeaba, am reusit sa fotografiez genul de explozie care strica tot!). Gasim o livada de pomi tineri si incepem sa ne pozam intre noi. Ma simt mai in elementul meu (in ultima vreme am pozat doar portret) si-mi asasinez doi colegi de suferinta, reusind cateva cadre dragute, pe-o pajiste sclipind de roua si-n departare pastrand straturile superbe de ceturi suprapuse. Revenim dupa o vreme catre singurul pom matur de pe versant si ne pozam toata gasca sarind, din mai multe incercari, una mai nereusita ca alta. Ne prostim, radem, topaim, cand  ne intrerupe claxonul puternic al unui camion, care nu putea trece de masinile noastre. O luam la galop, ajungem dupa multe serii de claxoane in drum, nu ne linseaza camionagiii, dam de un cioban. Intram in vorba, scapam sa ne rupa unul dintre caini, ciufulesc un cotei gri parca iesit dintr-o incrucisare c-o oaie, admir ghemul mototolit de blana care alearga de colo-colo. Din cand in cand trag cadre cu omul ce se uita cumva curios la noi, neintelegand ce gasim asa interesant la el, dar ne lasa sa ne simtim bine. Ne povesteste ca i-au luat lupii cateva oi si acum se lupta c-o boala „a limbii albastre”. Povesteste lent, ca omul obisnuit cu timpul masurat dupa soare, nu se plange, doar raspunde la intrebari. Dupa cateva minute isi ia batul si pleaca agale dupa oi, fiind flancat vesel de ciufuliciul alb si „oita” gri spalacit. Fiorosul disparuse…

Ne-am intors la vanzoleala de sambata a orasului, mirandu-ma de aglomeratia de weekend si deja dorind pacea campurilor incalzite de soarele bland de toamna. Oprim la o terasa, incep sa-mi lepad cojoacele inutile in caldura puternica de dimineata tarzie. Am urat de cand ma stiu sa ma trezesc dimineata…dar ce satisfactie mare sa asist la inceputul mereu unic al unei noi zile!

foto aici.

Valuri Zumba la Neptun

Pentru cei care nu stiu „Valuri” este denumirea generica a conventiei de Zumba din sezonul cald si, desigur, prima mea participare la un eveniment de o asemenea anvergura. Ca sa va faceti o oarecare parere, au participat 50 de instructori, impartiti in 10 echipe, au fost prezenti in jur de 400 de sufletele, iar sesiunile de zumba au fost doua dimineata, doua seara, cu bonusuri si la finalul fiecarei zile au rulat petreceri cu diverse teme.

Asadar ne-am incarcat 5 zumbiliste intr-o masina, in zorii zilei, am „zburat” pana la mare aproape 1000 km, ignorat oboseala si  parcat langa piscina hotelului 2D din Neptun. Plecasem pe-o vreme rece, imbracata aproape ca de iarna, iar aversa scurta imediat dupa cazare, m-a facut sa cred ca singurul lucru ce ne va incalzi va fi muzica si atmosfera dansanta! Prima trupa care s-a urcat pe scena ne-a introdus in paine imediat, acordurile latino antrenante s-au succedat pe tot felul de ritmuri si datorita veseliei noastre soarele a busit norii deoparte si ne-a rasplatit efortul drumului lung pana acolo. Cea de-a doua sesiune de Zumba s-a incheiat in ritmuri irlandeze, am chiuit si m-am zbatut puternic gandindu-ma la trupa aia superba ce face inconjurul lumii cu jocul lor fantastic de picioare. Cum una dintre cele mai tinere instructoare tocmai isi bifa majoratul, am primit o bucatica dintr-un tort fabulos, am cantat „la multi ani”, am gustat putina sampanie (are un efect devastator asupra mea, asa ca o evit cu aplomb daca nu vreau sa fiu KO-tehnic in 5minute!) si am pornit in pasul strengarului spre petrecerea Harlem Shake organizata pe malul marii. Peruci roz si lila, masti grotesti care ascundeau cele mai pasnice fetze, tutu-uri de balerina in culori tipatoare, zeghe de puscarias, un Spiderman cu vreo 3perechi de chiloti, haine strident colorate si in mod voit neasortate, rasete pe tot locul, dans nebun, continuu! La inceput am simtit cum sufla briza cam ascutit, iar oboseala imi curgea gros prin vene, insa in scurt timp m-au molipsit antrenul, muzica si cheful de distractie al celorlalti asa ca am zburdat pana in jur de 2 noaptea, cand am ajuns in camera unde aproape am cazut in coma. Inutil sa spun ca n-am mai avut puterea sa-mi scot marginile cearsafului bagate temeinic sub saltea, asa ca am sucombat impachetata ca o mumie.

Dimineata la 8 m-am extras cu greu din patul stramt ca o sarma si m-am aruncat sinucigas pe trepte spre micul dejun generos, ciugulit nitel si  infatisat iar langa piscina, oarecum inviorata si cu mai mult elan decat in ziua precedenta. Desi, daca ma gandesc bine, oricand aud muzica si vad gasca imensa dansand, intru instantaneu in transa! Am bifat prima sesiune, integrala din patru baieti bestiali printre care si liderul nostru, pe a doua am sarit-o, ca sa-mi pastrez din forte si pentru seara, am luat cap-compas plaja, sa vad marea. Tipul cu sezlongurile a incercat sa ne „intepe”, ca doar suntem in Romania, dar totusi ne-a lasat din pret dupa ce a intrebat daca suntem „aia cu salsa”. Inutil sa spun ca am sucombat la soare cateva ore si din cauza de apa la temperaturi polare am reusit sa capat o culoare mai intensa decat mi-as fi dorit. Shooting cu cracii in apa incercand sa mimez placerea in timp ce simteam ca-mi cad degetelele, sarituri in aer, poze cu yola (io la mare, io la munte…), bere cu lamaie- n-as fi crezut niciodata c-am sa devin fan! (Ursus cooler a devenit „sculer” pe scurt), povesti din alte deplasari cu Zumba, glume simpatice, rasete dezlantuite, ce mai, o adevarata, delicioasa si  atmosfera de vacanta! (va urma)

998891_584749564891992_2135029845_n 601759_561989000506350_840076401_n 922719_360449684077933_13187653_n 942470_561651930540057_104806751_n 969089_561649670540283_1314870401_n

Cinque Terre- frumuseti stancoase(prima parte)

Una din zilele scurtei excursii in Italia a fost alocata vizitarii celor 5 orase de pe coasta Marii Ligurice, rasfirate de-a lungul coastei si pe care noi speram sa le batem cu piciorul la rand. Am inceput cu Riomaggiore, cocotat inalt pe stanci, un orasel mic avand case spoite in culori pastelate, curti cu lamai doldora de fructe, barci parcate inca pe uscat in asteptarea sezonului si caldurii adevarate, mici buticute cu gustarele, fructe, suveniruri la preturi piperate pentru buzunarul meu, localnici care renovau febril, o pisica portocalie grasana, care s-a incapatanat sa-mi treaca prin fata camerei drept cand focalizam mai cu spor!

Intre Riomaggiorre si urmatoarea localitate, Manarola, exista un traseu pietonal care urmeaza coasta marii, cu o denumire romantica- Via dell amore- pe parcursul careia am admirat cupluri care se plimbau strans legati de manuta, pe alocuri fiind prezente si dovezile sentimentelor lor, lacatele insiruite peste tot sau pentru cei care au fost prinsi pe picior gresit casti de telefon sau chiar o bretea de la sutien de un roz amuzant. Tuneluri cu arcade suple in stanca flancate fie de pereti abrupti cazand in marea de un turcoaz transparent, fie de o vegetatie luxurianta amenajata in parcuri micute cu varietati de plante tropicale a caror denumire mi-e straina sau vii(din alea cu struguri!), cocotate de versanti mai greu accesibili. Am pozat si ne-am pozat in nestire, incercand sa iau acasa cat mai mult din coltul de rai, ce ascundea dupa fiecare cotitura noi privelisti surprinzatoare.

O multime amestecata, foarte tineri sau foarte batrani, primii testandu-si aptitudinile la escaladari periculoase, incercand temperatura apei, ultimii mergand agale si maturand cu o privire calma, fara emotii, privelistea, oamenii, ziua insorita. O atmosfera de vacanta, aproape de mare, o vreme tocmai buna de explorat, chiar daca soarele facea figuri ascunzandu-se din cand in cand printre nori, lasandu-ne prada unei brize care uneori ne amintea de sezonul rece, abia plecat.

Ajunsi in Manarola am facut o scurta incursiune in oraselul cocotat pe stanci si apoi am naufragiat pe stancile de pe  malul marii….

O raita prin Faenza

Avand in vedere ca din aeroportul de la Forli ne-am transbordat direct intr-un taxi dupa ce ne-am pierdut timpul asteptand un autobuz care nu circula, am ratat de putin  trenul, iar in intervalul de doua ore creat fara voie, ne-am tratat cu o gustarica mica si am vagabondat putin in jurul garii.

Arhitectura parca desprinsa din romanele americane din sud, in culori calde de ardezie, strajuite de copaci batrani care la noi abia se descurca pe post de plante de apartament, te duc cu gandul departe in istoria amprentata de Renastere peste tot in Italia, cand familia Borgia l-a invitat pe Leonardo da Vinci , iar acesta a proiectat o retea de galerii subterane pentru evacuarea orasului. Nu se stie daca acesta le-a realizat, ceea ce s-a transmis peste veacuri insa fara legatura cu maestrul, este mestesugul realizarii faiantei, motiv pentru care orasul a devenit renumit, iar denumirea s-a transmit in mai multe limbi. Timpul scurt nu ne-a permis vizitarea muzeului destinat acestei indeletniciri, dar poate cu alta ocazie, voi suplini lipsa.

Un orasel linistit, o dupa amiaza plina de soarele primavaratec mult mai darnic decat pe meleagurile noastre, scosese cativa oameni razleti, doamne trecute de prima tinerete plimband catei,cateva terase asteptand lenes consumatori, pensionari colorand bancile si spectaculos pentru vremea de acum o luna pomi infloriti, papadii si forstitia aurind covorul de un verde bogat al ierbii (la noi campurile abia incepeau sa vireze de la cenusiu la verde timid, iar pomii nu aveau nici muguri!)

Statuia unui sfant suferind, o biserica in culori calde in imediata vecinatate a unei scoli unde copii de toate varstele se jucau galagiosi baschet pe terenul de sport, un grup de fete care sarbatoreau ceva, una dintre ele purtand o cununa de lauri si o multime de bagaje. Au zambit contrariate vazandu-ma ca le pozez si mi-au multumit razand cand si-au dat seama ca sunt doar un turist care culege amintiri.

Acum, de la distanta, privind in urma mi se pare ca am tratat superficial bucatica de oras pe care am reusit s-o vad in viteza, insa soarele, florile, noutatea locurilor m-au cam zapacit si pana m-am dezmeticit eram din nou in tren zburdand printre kilometri intregi de culturi de meri si piersici explodati de flori in nuante multiple de roz si alb ca zapada. Un traseu adesea insotit de cascade sau viaducte suple, narcise, lalele peste tot si soare darnic, care se juca trecand dintr-o parte in alta prin ferestre, ne-a adus in cateva ore la obiectivul mult visat, Florenta.

Duzina de cuvinte: Mistere

Vartejul s-a oprit iar, masa grea a ametelii create de plimbarile mele dintr-un spatiu in altul s-a risipit usor si iata-ma intr-un decor de iarna feerica. O intindere alba sclipea in licariri care amplificau aproape dureros razele soarelui. Ma aflam intr-un snow mobil in goana cu spirale scurte, care ridicau dare fine dar inalte de zapada abia ninsa ducandu-te cu gandul la o asemanare cu zaharul pudra de pe gogosile rumene si calde ale copilariei. Viteza cu care goneam si imaginile zapezii clare, ale soarelui intr-o zi perfect senina m-au facut sa intru rapid in personaj, inghitind gustul acru al fricii si lasandu-ma purtata in zbor, in tandem cu inca o pereche ce se intrecea, se pare cu noi, zgomotul motoarelor amestecandu-se cu chiotele antrenante. Mi-am simtit fata inghetata, insa am privit curioasa inainte. Nu era nici un drum, doar un spatiu larg alaturi de un alai de brazi incarcati pana la refuz de omatul moale si perfect alb, care parea ca nu duce nicaieri. De fiecare data cand reuseam sa preluam conducerea, il auzeam pe barbatul din fata mea strigand victorios. Cursa s-a incheiat scurt, fara nici un prapad in masa imensa si grea de zapada, care parca statea suspendata, o caciula trasa pe ochi, gata-gata s-o ia la vale, la o miscare sau zgomot prea amplu.

Am coborat rapid odata cu ceilalti, curioasa sa vad cine era partenerul meu de sporturi de iarna. Purtam cu totii casti de protectie si am intrat asa echipati in cabana de dimensiune modesta, in fata careia se oprisera.  Vorbind au trecut grabiti prin hol si s-au oprit intr-o sala decorata cu ornamente de Craciun, cu un brad luminand cald intr-un colt,  camin cu un foc schimband nuante rosii- portocalii si pocnind din cand in cand in jerbe mici de scantei, mirosind a rasina, a vanilie si sarbatoare. N-as putea spune ca a fost o supriza deosebita, intr-un fel banuiam ca e el, prea aparuse in cele mai multe viziuni prin care trecusem. Barbatul care ma condusese prin nameti era cel pe care-l vazusem manavrand in fata focului, incercand sa obtina esenta aceea rosie ciudata, cu proprietati misterioase. Am incercat sa-mi scot casca, dar geamul transparent avea mecanismul blocat din suruburi, asa ca am smucit odata puternic si am reusit sa ies, bineinteles usor panicata de gandul ca pot ramane inchisa acolo! Cred ca aveam o figura cam ravasita, pentru ca toti au inceput sa rada.

Barbatul misterios mi-a atins fata, care incepuse sa arda de la frigul de afara si m-a tras zambind dupa el. Am intrat intr-o camera ale carei ferestre aratau spre ziua splendida de afara. El s-a apropiat de masa si a turnat dintr-o sticla ceva rosiatic intinzandu-mi un pahar. I-am luat bautura din mana, am pus-o pe masa si am zambit „Azi fara licori rosii!” Ne-am intors la cei cu care se pare ca eram prieteni buni si m-am lansat fara griji intr-o seara ce parea ca are toate sansele sa fie deosebita…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

-Cred ca avem o problema, spuse barbatul incruntat, care dirija de la o vreme ostilitatile. Am senzatia ca nu se mai lasa condusa in ceea ce-i impun eu, a preluat initiativa si-si genereaza propriile intamplari. Sa vad cum o scot de acolo, pare tare bine insurubata!

OFF TOPIC: voi fi nitel calatorita weekendul acesta. Imi cer scuze celor care vor astepta la moderare mai mult ca de obicei. Sa ne auzim cu bine!