Wordless Wednesday: Sunrise’s Hunting

Povestea a inceput la Carmen.

Reclame

Hoinarind prin toamna

Initial traseul pentru testarile fotografice a fost stabilit in jurul evenimentului saptamanii -concertul simfonic din pestera de la Romanesti, insa evenimentele au ales sa curga intr-un alt sens. Am plecat, ca de obicei, la ivirea zorilor, dar de data aceasta am admirat rasaritul doar din masina. Pe drum m-am familiarizat cu  fetele si am discutat despre pasiunea mea mai noua, fotografiatul, work-shop-uri, tehnici, crop-uiri si incadrari, astfel ca la Romanesti ii priveam deja cu simpatie maxima si eram toata doar o atentie, sa prind cat mai mult din ce-mi impartaseau. N-am urcat bine pe drumul lutos de vreo ora de mers spre pestera, ca am facut popas la bisericuta din lemn, ce strajuia drumul. Ca norocul, un domn batran tocmai urca sa deschida celor care ar dori s-o viziteze, asa ca am plecat urechea la legendele povestite cu voce domoala despre uriasi care au sapat pestera sa adune bunurile luate de la oamenii din sat sau la realitatea trista a locasului alcatuit firav din lemn, cu picturile aproape sterse, care se stinge tacut suferind de nepasare.

Depasind femeia imbrobodita care vindea mere sanatoase asezate in gramajoare am continuat urcarea incet, cautand unghiuri favorabile printre copacii, ferigile, tufele scunde din care culorile toamnei se estompau deja. Ici colo cate un verde de tuia sau un galben restant de frunze inviora putin cenusiul. Dealurile in departare bateau in nuante de visiniu si maro inchis, cu infinitezimale exceptii. Cu toate acestea, in bataia soarelui toate capatau alta stralucire si mai c-o gluma, mai o poveste am ajuns pe platoul unde micii deja se frigeau si atmosfera grataroasa specifica evenimentelor in aer liber, incepea sa capete contur. Toata marea de oameni care ne depasise pe drum se stransese pe cararea destul de ingusta ce ducea la pestera. Inutil sa spun ca zona era umbroasa, iar terenul deja lutos se transformase intr-o masa lipicioasa, care insista la fiecare pas sa-mi aresteze bocancii. Dupa cateva sute de metri, inaintarea in coada al carui capat nu se vedea, s-a oprit, o parte din oameni fortau intrarea pe saua dealului, iar noi am concluzionat comparand cu privirea multimea si spatiul din interiorul pesterii (pe care-l cunosteam de la vizitele anterioare), ca nu vom avea loc. Prin urmare, am abandonat muzica in favoarea hoinarelii prin padure si ne-am intors in acelasi ritm lent cu opriri dese si incercari de poze.

Urmatoarea escala am facut-o la Valea lui Liman, unde vazand un indicator de „iepuri” si strigand in gluma „unde-s iepurasii???” am fost indrumati sa dragalim niste animale imense, frumoase si blande, cu urechile lasate in lateral de-o parte si de alta, de parca purtau plete. Inscriptii cu denumirea rasei si numele iepurelui, ca la gradina zoologica! In rest, in restaurant o nunta destul de pasnica pentru gustul meu, o piscina ce-mi trezea dorul de vara, creste de munti, aici inca aurii, profilate pe cerul cu dare imprastiate savant de avioane. As fi lancezit pana la apusul soarelui in caldura blanda, odihnindu-mi oscioarele plimbate, dar am dat o raita si la manastirea din apropiere, un asezamant rasarind direct din strada, cu trei corpuri de cladire avand in mijloc biserica, supla, inaltand o turla inalta ca o rugaciune spre cer. Fiecare arcada, plina de muscate bogate, imblanzea duritatea de lemn inchis la culoare, iar linistea de duminica reculeasa, mi-a picurat incet pe suflet. Am respirat adanc si am realizat ca mi-e bine, ca toate sunt asa cum trebuie si ca sunt recunoscatoare pentru tot ce mi se intampla, oameni, locuri, sentimente.

O ultima oprire la marginea drumului, incercand sa „fur”  in cadru explozia de culori a apusului unei zile pline, apoi strangand la piept amintiri, tonuri, arome, amestecate cu atmosfera blanda creata de oameni buni, pasionati de detaliu si de bucuria de a trai frumos, am sucombat in pat sa prind puteri pentru o noua saptamana…

Eu si fotografiatul

Mda, stiu ca abia va abtineti sa completati… baba si mitraliera! dar pot sa va povestesc o multime de trairi explozive, defalcate pe momente ale zilei insorite, noroase sau adormite, dar imbibate constant de rare multumiri, tone de poze bulibasite si o multime de invidii (desigur, ca toate invidiile, constructive!!!) privind cum aceeasi bucata de lume pentru unii are stralucire, originalitate si poveste (in fotografii), prin obiectivul meu e lipsit de zvac, exact picatura aceea ce face diferenta intre „wow” si „aha, mda…”

Am pornit cu elan mare si fumuri de vedeta, incurajata de prietenii mei dragi, care vor si ei sa bea o bere gratis si-mi canta-n struna la orice bazdaganie comit. Dupa cateva cadre care n-au strarnit admiratia nimanui (despre cei care se ocupa serios de fotografie vorbim acum) am inceput sa remarc, eu, aia care vad toate amanuntele cand vreau sa scot ochii (absolut constructiv, ca mai sus!) cuiva, ca imi scapa detalii, tai aiurea cadrul scotand maini, pantofi si terminatii vegetale din neant, vad liniile doar cand ‘ma descarc’ pe calculator, ma fura subiectul intru in vrie si pozez ca apucata chestii, care dupa ce-mi trec fiorii de primadona aflata in fierbinteli, se dovedesc a fi doar pete de culoare fara potential, asist neputiincioasa cum trec pe langa mine ocaziile claxonand si nu prea reusesc sa le fructific, miscandu-ma in reluare ca o batranica apasata de ani.

Ce-i clar e ca sunt intr-o continua acumulare si cand sunt alaturi de oameni care fac fotografii de multi ani, oscilez mai rau echilibristul pe sarma cand nu stie incotro s-apuce: as trage in chip ce-mi place si-mi farmeca privirea, dar in acelasi timp, as  observa ce fac „greii” si cum scot o minunatie dintr-un cadru, in care eu ma benoclez minute in sir si nu simt nimic.

Frunzaresc poze ore-n sir incercand sa pricep cum vad unii o scena, de unde vine lumina, de ce sta modelul intr-o anume pozitie si…unde-i magarusul de care vorbesc toti in comentarii si eu nu-l vad!!!, decat dupa ce maresc poza si scotocesc bine in zonele umbrite. Ma transform intr-un vanator de subiecte, desi e evident ca evenimentele te cauta cand nu le astepti, ma precipit cand apare ceva subit la orizont, trag la nimereala, ratand la mustata o poza ce se dorea exceptionala si privesc pleostita o alta chestie anodina, iesita din manuta-mi dibace.

Rostul acestei postari, pe care ma gandesc ca il cautati printre randuri, e un fel de scuza pentru ca scriu rar si mai ales in imagini. Sunt in cautari si acumulari, abia apuc sa dorm, incercand sa impac vechile pasiuni cu cele noi, iar in mintea-mi blonda se invart tot felul de idei fara a capata consistenta dorita de-un articol. Aveti rabdare, poate din omida stufoasa va iesi la vremea potrivita, macar o moliuta de toata frumusetea! Va las acum, fug sa ma amestec printre cadrele in tonalitati multiple! Intre timp, sunt curioasa cu ce ganduri treceti prin toamna asta?

La vanatoare de rasarit

Cand am realizat ca suna alarma telefonului la 5.30 , mi-am repetat carpita de somn ca fara indoiala niste rotite imi bat excentric de iau tot felul de decizii ciudate , mi-am tarat oasele strangand in liniste rucsacul, bocancii, geaca groasa si am plonjat pe ulita pustie, ca doar cine sa umble cu noaptea in gat in una din singurele doua zile libere atat de dorite de tot muritorul normal? Eu, vanand un rasarit de soare, cu aparatul foto atarnand de gat, dardaind marunt in roua adanca, alaturi de noii mei prieteni de suferinta glorioasa! Dupa ce ne-am precipitat tot drumul sa nu rasara soarele fara noi, sa-l  scanam doar din goana masinii, am poposit relaxat, cu timp suficient, intr-un sat linistit, unde vacile isi luau campii agale, ignorand eforturile noastre de a face ziua unica si sub privirile jumatate curioase ale catorva localnici, incercand sa priceapa ce-au mai nascocit plictiselile noastre de oraseni. Priveam cerul de un albastru din ce in ce mai luminos si realizam ca in afara de malul marii in concedii, n-am prea frecventat cu privirea momentul asta al zilei (ori dorm adanc ori blagoslovesc cu sete o viata amara de treziri fortate!) Boabele de roua de la sol dadeau o stralucire speciala ierbii, ce nici nu-mi imaginam ca va deveni aproape aurie in bataia soarelui. Din cateva rasuflari si sarituri pe loc, am ridicat „galbenul” fierbinte deasupra orizontului si parca lumina (sau dorinta de a folosi la maxim momentul) m-a incalzit rapid. M-am contorsionat de dupa scaieti si macese, aproape am lins iarba incercand sa ajung la nivel cu roua, am batut ulita satului gasind: evrika!!! o floricica galbena de jumatate inghetata, ofilita si aproape murata, pe care am imbratisat-o strans cu cateva click-uri. Apoi am urcat cu masinile in varful dealului. La prima incercare de imortalizare a aracilor de vie, m-am namolit masiv, asa ca am abandonat luand-o la vale printr-un pir prietenos care mi-a decorat delicat dar persistent bocancii (interior si exterior, ca la spalat masina), insa am dat peste un peisaj ce mi-a golit mintea si m-a umplut de-o bucurie simpla: o stana, niste caini ce-si aparau doar dealul lor, de-al nostru nu le pasa, un maces rasfirat bogat in peisaj, iarba verde primavaratic, vie in grauncioarele de roua, satul in curs de trezire cu scame vagi de fum plutind rebele si vegetatie nuantata bogat. Dupa mintea mea as fi stat cateva ore acolo sa ascult cum se usuca roua, cum se ridica fumul sau cum se ingalbenesc frunzele…

Timpul ne gonea din urma, am mai facut o oprire intr-alt varf de deal, incercand sa cuprind larg viile, satul din departare si cerul bland ce promitea o zi perfecta si am grabit cu parere de rau calutii de sub capota inapoi spre oras. La ora la care, de obicei, abia deschid ochii sambata, aveam deja un bagaj placut de impresii colorate, o liniste imensa in suflet si… imagini!

Hoinarind prin padure

Se facea ca voiam sa ma plimb printr-o padure toamna si  nu-mi inchipuiam ca exista una atat de aproape de Timisoara, langa Manastirea de la Sag. Se facea ca ascultand ploaia care varsa abundent galeti de apa c-o seara inainte, mi-am mutat gandul la altele. Spre pranz, cerul departe de albastrul care l-as fi vrut, nu-mi lasa multe optiuni, dar… ne-am riscat si am plecat totusi.

Padurea era pustie si ,la inceput, nu avea nimic deosebit fata de orasul pe care-l tocmai parasisem. Civilizatia a ramas in urma, s-a asternut linistea si m-am simtit  inconjurata bland de galbenul copacilor. In cativa pasi am ajuns intr-o zona intr-o singura nuanta, la toate nivelurile, nu doar portiuni din coroanele copacilor, ci fiecare ramurica indiferent daca pornea undeva intermediar pe trunchi sau ca rasarea micut din covorul de frunze moarte. Senzatia era ireala, nu-mi amintesc sa fi vazut pana acum asa uniformitate de toamna. As fi putut organiza padurea dupa culori, zona inca verde, zona combinata si pentru oamenii speciali… zona galben stralucitor! Soarele s-a jucat mereu printre nori, lumina rasfirandu-se din cand in cand printre frunze, insa doar putine cadre au reusit sa fure ceva din frumusetea locului. Mi-am inchipuit ca voi fotografia mult, dar am intrat in modul „observatie tacuta” incercand sa inmagazinez cat mai mult, sa ma bucur de zburdalnicia catelului, de glume, sa-mi feresc adidasii de putinele zone noroioase, sa ma minunez de o zona in care copacii aveau o nuanta de un galben spre portocaliu atat de intens ca parea ireal, sa caut fara a gasi nuante rosii.

Am hoinarit pe carari cateva ore, reusind sa ma noroiesc pana la urma, insa am adus in suflet  coloritul bogat al padurii, linistea adanca (nu-mi amintesc sa fi auzit pasari ) si mirosul puternic de toamna dulce, rascolitor cu aroma de regret si bucuria regasirii.

Mi-am impachetat atent impresiile, sa le pot gasi la iarna, cand cenusiul va fi stapan si am fugit la intalnirea pe inserat cu Violeta si Alfredo. Cum as fi putut incheia mai frumos o zi de duminica, decat in compania muzicii? Voi cum ati petrecut weekendul?

Wordless Wednesday: Yellow From Trees

Povestea a inceput la Carmen.

Wordless Wednesday: A Quiet Place

Povestea a inceput la Carmen.