Fotopoetizând Seaca de pădure (partea a doua)

Din ziua precedentă am omis o casă c-o bătrânică usor incovoiata de spate, pe care rudele o considerau zurlie, mie  părându-mi de-o vitalitate  tare molipsitoare. Mereu cu un zambet șugubăț, ne-a povestit cum venea de la câmp, în tinerețe, purtând pe cap coroniță de flori si brusc a smuls o buruiană cu frunze înfoiate și-a înfipt-o explicativ, la tâmplă, sub broboadă, să ne arate cât de mândră era. Cata seninătate! La ieșire ne-a preluat o alta, arsă bine de soare pe față și  mâini, dar doar cât o descoperiseră hainele, cu un turban visiniu rotit artistic in jurul capului. Contrastul puternic m-a izbit în prima clipă, crezând că are ceva boala de piele. Dimpotrivă, femeia era in regula , ba chiar se lăuda că are bărbat înalt, făcandu-le în ciudă celorlalte care-o priveau cu un soi de invidie, abia mascată. Am mers spre casa ei, însă bărbată-su o fi avut calități, dar chef de musafiri pozari, sigur nu.

Revenind la ziua a doua… m-am trezit greu, am dormitat întregul mic dejun și drumul de aproape o oră până la Veleni- satul ce urcă prăfos din Seaca de pădure și se întinde leneș pe firul ulitei pe 7 km. Am parcat sub niște pruni, rucsacul în spate și am dat binețe primei femei întâlnite în cale, dornica de actiune. Decizie neinspirată, ne-a luat din vole scurt, a zbierat ca cheama politia, i-a montat pe cei din jur, care deși n-o aprobau nu le dădea inima să se apropie de noi. Imaginea idilica a satului din ziua precedentă s-a prăbușit cu zgomot, am grăbit pasul departe de zgomot și apoi treptat am constatat că pe masura ce inaintam totul devenea pustiu. Căldură de miez de zi, cer fără nori, câte o mașină trecând în viteză ridicand o ceată prăfoasă, căruțașii privind curioși dar nu suficient cat să intre în vorba cu noi…nu se lega nimic.

Totuși, la o poartă lume adunată și câteva mașini. Singurele evenimente din partea asta de lume sunt înmormântările, așa că m-am rugat în gând să nu fie și mortul prezent. Două bătrâne și-un moșneguț, ce arata ca si plecat deja dincolo, stăteau pe-o bancă; o fetiță roz se ițea dintre poalele mamei; am dat binețe și am ajuns să mâncăm la pomană (nu știu cât am progresat cu pozele, dar de mâncare n-am dus lipsă!). Foarte amabili oamenii, din păcate interiorul curții nu s-a potrivit cu intențiile noastre fotopoetice, așa că am luat desagii pe spinare și la drum! Satul toropit in căldura verii avea casele din ce în ce mai rare, lungi porțiuni de-un verde crud între ele, subiecte zero. O surpriză colorată, un cal, lângă o căsuță minuscula, cărămizie, cu geamuri albastre. Fond frumos, subiect-cal. Cum să potrivim calul, că stătea prea departe de casă? Curajoasa din mine stătea cu ochii pe funie și pe direcția de scăpare, dacă se înfurie animalul, de altfel, pasnic. Una din fete a tras de funie, mișcând calul, care blând, abia de ne-a băgat în seamă. Cadre amestecate, umbre dantelate, râsete, o mușca calul ăsta?, apare și stăpânul ușor alcoolizat, curios ce facem. Explicam, scăpam vii și ne infingem în birtul satului la umbră, scanam marfa putina, ne propunem să așteptăm să treacă zăduful, să le vina cheful oamenilor de vorbă. Nu avem stare la gândul că n-am cules mai nimic în ziua aia și forțăm soarele ucigător, până casele devin și  mai rare, iar natura verde, de început de vară, tot mai atotcuprinzatoare. Nehotărâte dacă să ne întoarcem sau nu, decidem rapid sa revenim la baza, urcăm repede în căruța ivită drept la țanc și ne „selfim” de zor, în timp ce căruțașul și femeia lui ne privesc răspunzându-ne cand plat, cand amabil, cu un  zâmbet nelamurit în colțul gurii. Mulți nu înțeleg ce tot moșmandim noi cu aparatele foto, dar sunt cuceriți de pasiunea pe care o arătăm și entuziasmul sincer la tot felul de amănunte inedite pentru noi, firești pt ei. Facem cu mâna câtorva cunoscuți (deja aveam vechime de dimineață!) și coborâm în curtea moașei. ÎI ascultăm povestea vieții, zâmbim și râdem la bărbatul posomorât care-o tot grăbește să ne scoată afară, îl pozăm și pe el puțin…dar fără a-i trezi interesul, plecăm la timp să nu piardă femeia serialul de la 6 seara (am uitat să întreb care…dar bănuiesc că-i telenovelă).

Plecăm și întâlnim la o poartă roșie, două fetițe moțate-palmier, cu bunica din dotare, cea mică încruntându-se amuzant, protestând la fiecare pas,zgrăbălindu-și des buba din genunchi dată cu albastru de metil, intrăm în casa unui holtei care ne prezintă posesiunile, doi porci gemeni ce se pozitioneaza ca-n oglinda si-un pisic dresat la scarpinat;  încearcă să ne convingă că-i o partidă bună de însurat, scăpam greu de el, dar ne conduce până la birtul de lângă fântână, unde lăsasem mașina. Soarele curgea ușor spre orizont, lumina era aurie blândă, oamenii pendulau între apă și case… Pretendentul a mai făcut rost de-un companion la fel de aghezmuit ca și el si insista de zor să mergem să ne arate ceva în capul celălalt al satului. Decidem că ar fi timpul să strângem tabăra, o tăiem mișelește intr-o clipa a lor de neatentie, ratând șansa de a ne procopsi în sat, dar cu mintea la cadrele puține și cam nereușite, ce urmau selectate și prezentate după cină. Am ajuns anesteziată în pat după 3 noaptea, căzând într-un somn scurt fără vise, dar cu sentimentul placut ca fac ceva ce incepe sa prinda usor contur…

Anunțuri

Combinatie de apus si rasarit

E vara, noptile sunt scurte  si gandul de a vana un rasarit de la 3 dimineata, ma umplea de spaima. Drept urmare am avansat ideea de a surprinde un apus, ne lungim la o vorba si legam rasaritul firesc, fara treziri la ore mici si absolut infernale. Am ales malul Muresului ca destinatie cu Lipova si Cetatea Soimos. Pe un deal, deasupra orasului, am sprijinit o capita si m-am lasat furata de cerul care se inrosea usor, poleind acoperisurile caselor. De la un moment la altul se schimbau culorile, ca si cand un pictor nemultumit modifica paleta, intensificand rosul, aducand un nor rasfirat sau portionand la loc lumina. Am pus aparatul de genunchi si am privit, avand senzatia ca linistea imi alunga incet oboseala de final de saptamana, iar culorile aprinse indeparteaza micile lucruri neplacute pe care le adusesem mintal, fara voia mea cu mine.

Turnul de apa, catedrala de la Radna, biserica gotica, blocurile ca niste cutii de chibrituri au capatat o imagine usor voalata in lumina aramie, blanda a asfintitului. Odata cu plecarea zilei, natura s-a relaxat departe de zgomotul orasului, in vale s-au aprins incet luminile, iar cerul s-a spalat de ultimele nuante de rosu, devenind un albastru din ce in ce mai inchis. Ne-am strans catrafusele si am campat la lumina farurilor, pe malul apei, hranind putin tantarii de marimi impresionante, plimband o sticla de vin si spargand seminte. Unii au facut poze la stelele care impanzeau cerul acum intunecat, surprinzand farurile camioanelor ce maturau ritmic soseaua aflata nu prea departe. Eu doar am ascultat zgomotele noptii, am privit stelele, mi-am pipait cu mila fruntea ciupita si intr-un final m-am culcusit in portbagaj si am citit putin, pana cand s-au plictisit ceilalti de poze si ne-am asternut  la povesti. Oboseala de vineri si-a spus cuvantul, ne-am retras in corturi si masini sa prindem un somn micut. Peretii cortului s-au luminat mult prea repede, nici macar broscutele nu se trezisera, cand am impachetat la foc automat totul si am luat-o la fuga in susul dealului sa imortalizam trezirea soarelui. Din pacate chiar in zona vizata, stationa un plafon compact de nori,destul de inchis la culoare. Totusi lumina rasaritului a imbracat cetatea in culori blande, iar privelistea Muresului care serpuia la poale, alaturi de calea ferata, natura in plina expansiune de vara, orasul inca adormit parand pustiu si casutele miniaturale rasfirate pe deal ne-au creat suficiente subiecte. Dupa ce am luat la bani marunti fiecare zid, piatra, norisor, am constatat ca norii de ploaie devin din ce in ce mai amenintatori, asa ca am coborat aproape la timp, vijelia racorindu-ne doar la ultimii pasi spre masina.

Desi planuisem sa mai lungim excursia, aversele ne-au schimbat planurile. Am mai oprit deasupra unor dealuri, incercand sa bag artistic in cadru un cal ce pastea idilico-indiferent langa un ochi de apa sau sa duc cu mine acasa atmosfera de campuri intinse, colorate felurit, deja coapte, in tonuri calde, asa cum numai vara poate fi.

poze aici.

O sambata la Surduc

Speriati ca raliul programat la primele ore ale diminetii ne va impiedica accesul la singurul drum catre Surduc, ne-am impachetat inainte de 6 dimineata si chiori de somn am ajuns fara peripetii pe malul lacului. Cei care innoptasera acolo inca dormeau, asa ca singurele zgomote prezente erau oracaiturile fara griji ale broscutelor uimite si ele  la fel ca si noi de ziua perfecta ce se anunta, de cerul fara pata si lacul care inconjura agale limbile de pamant pe care sunt ingramadite constiincios case, cot la cot, in dorinta de a avea fiecare acces la apa. Pontoanele plutind nemiscate pe butoaie erau singurele martore ale cetii ca un abur fin ce se ridica usurel odata cu caldura in crestere rapida. Am tras iute cateva cadre la casutele  reflectate perfect de  partea opusa a lacului, fermecata de oglinda clara si de padurea zugravita inca in culori crude, pe alocuri ornata de cate un pom inflorit intarziat. Deocamdata pe malul nostru era cam umbra, asa ca zgribuliti pe cararile dintre case, privind curiosi la  locuitorii care dereticau curtile sau isi pregateau unditele. Partea insorita  a lacului avea aici cu o panta mai blanda, pajisti intinse de un verde bogat smaltuit cu papadii inca fara puf si roua care ne-a muiat bine incaltamintea. Ne-am strecurat pazind catelul de patrupezii autohtoni care-si aparau teritoriul, am admirat malul pustiu, inca populat de hidrobicicletele antice si casutele unui camping uitat, din alte vremi. N-am priceput inghesuiala de case de pe partea cealalta atata vreme cat aici era spatiu mai mult, mai larg si aparent nerevendicat, dar e posibil ca privirea mea grabita sa scape anumite amanunte.

In ora de plimbare temperatura a crescut rapid astfel ca geaca si bluza groasa mi le-am incolacit in jurul mijlocului. Am descoperit un buticut cu inghetata si gustand diferite arome, ne-am intors ca vedem cum evolueaza soarele pe terenul unde ne fixasem tabara. Intre timp se trezisera vecinii de ponton, numerosi, galagiosi, cu unditele intinse si pe spatiul nostru. Datorita catelului care tot latra sa intram in apa, s-au retras bombanind pe teritoriul lor, iar noi am incercat sa ne imprietenim cam fara succes cu apa glaciala. Soarele a devenit torid, iar noi ne-am ascuns sub salcii urmarind din cand in cand masinile de la raliu care se iteau in zgomote infernale printre pomi din padurea de peste lac, am gratarit, am socializat si cu vecinii din partea cealalta, niste pensionari simpatici cu un pechinez ce se intretinea prin gard cu al nostru catel. Odata cu sosirea dupa amiezii, cand arsita s-a mai domolit, au aparut barcile si curajosii care bausera un pic mai mult  penduland cu gratie pe margine cu intentii clare de baie, in pofida temeraturii apei. Doar unul a plonjat undeva langa malul celalalt in aplauzele gastii pe care incerca so impresioneze. Domol muzica a inceput sa se reverse din mai multe parti si in cateva ore manelele au devenit un lait-motiv. Soarele a aramit salciile alunecand usor spre barajul ce se confunda deja cu peisajul in lumina difuza. O zi inceputa si terminata pe malul unui lac, initial intr-o liniste oracaitoare si la final in cainari modulate obsesiv de Salam, contraste-contraste. Am plecat spre casa, luand cu mine o parte din frumusetea intinderii lucioase si din lumina unei zile superbe de inceput de vara. Va las in compania catorva poze sa judecati  singuri daca merita sa va rupeti macar pentru o zi de tumultul orasului:

Frunze…

E toamna, gandesc uitandu-ma in calendar. Privesc cu drag la vremea inca blanda si cu un oarecare regret la frunzele usor ingalbenite ale copacilor. Inca par aurite de soare, ca si cum vara prelungita le-ar fi inlocuit verdele cu bucati calde din astrul bland care inca ne incalzeste cu incredibila darnicie. Din cand in cand cate o frunza se desprinde lent si aluneca plutind agale spre pamant. Un covor abia ghicit s-a format pe alocuri, insa toate par intr-un usor contrast cu vremea. E nefiresc de cald, frunzele par ca se joaca intre cer si pamant, atmosfera calma nu da impresia de natura care se pregateste de periodica amortire.

Cu fiecare frunza cazuta fac mintal bilantul unei veri trecute prea rapid. O frunza pentru zilele lungi de munca si drumurile lente in zilele toride, in care asfaltul devenea lichid, iar aerul sufocant. O alta frunza pentru zilele in care am fentat zaduful si in loc sa alerg spre casa, am cotit in directia opusa, la strand, prelungind balacelile placute pana aproape de lasarea serii si apoi mergand agale dezmierdand cu pofta o inghetata. O alta frunza pentru vacanta atat de mult asteptata, petrecuta la malul marii, colorandu-ma pe nisipul fierbinte, desenand tatuaje pe picioare bronzate si baletand cu palete de ping-pong in marea care ne mangaia pana tarziu in zilele lungi de iunie. O alta frunza pentru un weekend prelungit petrecut in orasul din Moldova unde un suflet cald ma asteapta mereu si pe care m-am obisnuit sa-l stiu acolo si uit de multe ori sa-mi fac timp sa ajung. O alta frunza pentru gratarele de la sfarsitul saptamanii, scaldate in berici si inconjurate de rasete, poante si distractie fara griji. O noua frunza pentru zilele placute petrecute in gradina, aplecata pe-o carte, absorbind soarele fierbinte si linistea vegetatiei toropite de o vara care acum pare departe.

Nu mai numar frunzele, mi-e greu sa le urmaresc cum cad… Inca respir aerul inmiresmat de frunze vestede, ierburi uscate, menta deranjata si aromind proaspat atmosfera, nuci dezghiocate cu miros amarui-dulceag. Privesc in trecere un „arici” injumatatit aratand pudic o castana lucioasa si alung gandurile triste, e inca o vara nesperata. Deschid mainile larg sa cuprind caldura, sa-mi fac provizii pentru zilele cand soarele va fi mai putin darnic si ma las usor pe spate, pe pledul incalzit de soare. Cerul e dureros de albastru pe fondul copacilor galben aurii. Inchid ochii in lumina puternica si visez o noua vara, intr-un tinut unde iarna  nu ajunge niciodata si frunzele sunt verzi mereu…

Provocarea de luni a plecat de la Psi. S-au mai jucat si:

http://www.psi-words.com/2011/10/03/frunze-in-par/#comment-6321

http://cita-topa.blogspot.com/2011/10/frunze.html#comments

http://rokssana.wordpress.com/2011/10/03/frunze/#comment-10605

http://scorpio72.wordpress.com/2011/10/03/provocarea-frunze/#comment-5445

http://tiberiuorasanu.wordpress.com/2011/10/02/frunze/#comment-12538

http://experimentesiexperiente.wordpress.com/2011/10/03/frunze/#comment-3537

Iar scoala!

Mda, gata cu lancezelile si trezitul la o ora mai decenta, a inceput fiica-mea scoala! De dimineata, prima zi de scoala, m-am trezit la opt, n-am auzit ceasul! In relanti mi-am pus plictisita un sendvici, trantind ce mi-a venit la mana intre doua felii cam mititele de paine. Am aruncat resturile inapoi in frigider, gandind fericita ca fiicei-mele azi nu-i trebuie sendvici…de maine mai vedem! Carpita de somn, am pierdut autobuzul, lucru nu prea rau pentru ca oricum mereu vine altul… doar ca avand in vedere ca toti au iesit cu masinile la sosea, am ajuns la cateva minute peste ora la care se presupunea ca ar fi trebuit sa fiu deja bne insurubata  in munca. In autobuz copii cu buchete de flori, dupa buzunarul fiecaruia, misunand extaziati cu rucsacii in spate. Pe vremuri ma agitam si eu cu astea, la liceu insa nu se mai poarta, mai bine isi cumpara niste tigari de banii aia!(copiii evident, ca profesorii saracii probabil asteapta). Evident ca toata lumea se buluceste, circulatia e un cosmar, un accident urat mi-a tulburat putin dulcele somn in care inca ma rasfatam, mergand doar cu jumatate de ochi deschis si percepand grozaviile la nivel minim. O ora toate masinile au mers cu spatele prin fata geamului meu, strada fiind inchisa la capat, pana si-au facut masuratorile, pana s-au plimbat salvarea si smurd-ul. Mi-a ajuns privirea pe care am aruncat-o fara sa vreau, de dimineata, trupului de pe caldaram, nu am vrut sa aflu mai multe amanunte. Din cand in cand se mai auzeau „blagoslovelile” soferilor nevoiti sa dea cu spatele o bucata destul de lunga de drum… dar dupa un timp totul a reintrat in normal. Se pare ca indiferent cat e de tragic si socant un eveniment pentru unii, viata isi inchide apele peste, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Strada a redevenit la fel de plina de masini, fara locuri de parcare. Se pare ca au inceput si judecatorii, avocatii si notarii munca, dupa o binemeritata vacanta. Ma consolez cu ideea ca inca e vara, temperaturile de peste 30grd imi fac cu ochiul si ma gandesc cum ar fi sa mai fac un strand de cateva ori saptamana asta, daca vremea tot ne face un asemenea cadou frumos!

Recunosc cinstit ca nu mi-a placut niciodata scoala, nici cand am fost eu implicata, nici acum cand trebuie sa am grija de altii sa nu se „dez-implice” la fiecare obstacol! Urez tuturor scolarilor chef de munca si parintilor rabdare maxima si voie buna! Daca tot nu putem crea o noua vara cu o vacanta la fel de lunga, macar sa zambim. Maine va fi oricum si mai rau!

Se duce vara…

Sau inca nu! Refuz sa ma gandesc ca in curand schimbam anotimpul, ca vor veni zile cu soare mai putin si ca in loc sa caut adaposturi umbroase, voi alerga ca floarea-soarelui sa mai prind o raza inainte de dezbracarea completa a naturii si instalarea anotimpului tern, adesea fara culoare, in care toate tac.

Ascult cantecul calm al greierilor, las racoarea placuta a noptii de inca vara, sa ma invaluie si ma gandesc la caldura placuta a zilei de azi. Parca dogoarea a mai scazut, adierea vantului nu mai arde, vegetatia se trezeste din agonia gradelor prea multe si incepe sa respire. In gradina plantutele au rodit si o mare parte si-au incheiat menirea. Rosiile grasane atarna bogat, castravetii au disparut, doar cei pentru samanta mai troneaza greoi pe lujere, dovleceii stau ascunsi si parasiti in spatele frunzelor. Am cules niste piersici mai putin aspectuoase, dar dulci si sorbind zeama aromata, ma gandesc cat de mult ador anotimpul asta, in care hainele sunt putine,  ma simt libera sa zburd peste tot, sa ma balacesc, sa ma las rumenita de soare, sa simt natura calibrata rotund, prietenos, in jurul meu.

Iar furata de vraja concediului, al alternantei zilelor ploioase sau doar innorate, urmarind planuri prea alambicate si weekenduri irosite, am pierdut trecerea mereu prea rapida a verii, care se pregateste sa-si faca bagajele. Ne lasa zapaciti de caldura prea puternica, pe care si-o strange ca o rochie bogata si cand va pleca, vom dardai zgribuliti visand la zile lungi, aurite de soare, intretaiate de valuri inspumate sau umbrite de cetini verzi.

„Iar se duce vara”, e un gand pe care-l alung repede! Imi pun costumul de baie si prosopul in poseta pentru maine, imi iau zambetul si ochelarii de soare pregatita sa intampin o noua zi calda, deja cu frica pe care o am mereu in fata despartirilor iminente, cautand sa prelungesc cat mai mult clipa, sa folosesc orice minut sa deschid ochii cat mai larg sa nu se petreaca nici un minut al finalului de vara, iar eu sa absentez. Mi-am pregatit sezlongul si cartea la umbra nucului, ma mut afara o vreme, poate vara se induioseaza si… ramane cu noi!

Textul face parte din Provocarile de luni lansate de Psi. Au mai scris pe aceeasi tema:

http://griska.wordpress.com/2011/08/28/cand-se-duce-vara/#comment-3080

http://dictaturajustitiei.wordpress.com/2011/08/28/se-duce-vara/#comment-3081

http://pisica07.wordpress.com/2011/08/29/se-duce-vara/#comment-5632

http://scorpio72.wordpress.com/2011/08/29/provocare-se-duce-vara/#comment-4669

http://rokssana.wordpress.com/2011/08/29/se-duce-vara/#comment-8098

http://tiberiuorasanu.wordpress.com/2011/08/28/se-duce-vara/#comment-11522

http://camelia-speranta.blogspot.com/2011/08/se-duce-vara.html#comment-form

http://pisicaru.wordpress.com/2011/08/29/se-duce-vara/#comment-154