Mi-am pus de multe ori intrebarea aceasta, nu pentru ca ar fi existat vreo milisecunda in care am regretat existenta fiicei mele, ci doar din dorinta de a gandi cum ar fi fost relatia noastra de familie fara copil.
Este clar ca aparitia copilului nu rezolva nimic, daca relatia era acceptabila va deveni dificila, daca era dezastroasa se va destrama, daca era buna( am lasat exemplul cel mai frumos la final) va deveni implinita. Un copil te solicita la maxim din toate punctele de vedere, iar relatiile cu probleme nu vor rezista. Tot la fel unii dintre parinti care-si inchipuie ca venirea unui copil va aduce doar beneficii familiei, dovedesc un punct de vedere simplist, in curand obosesc sa se sacrifice si dezerteaza. Am vazut mereu datoria de mama ca o slujba continua de 24ore, fara pauza. Ani in sir am uitat cum e sa fiu eu-omul si am fost doar eu-mama. La mare eram bronzata doar pe fata, supraveghind „ratusca” de teama sa n-o pierd intre copiii care de la distanta aratau la fel. Am tremurat de multe ori cand am scapat-o din ochi si era sa-mi pierd mintile cand a disparut o data fara sa-mi spuna, din sediul firmei, plimbandu-se cu liftul, cu una din femeile care facea curat.
Neindoielnic ca daca n-ar fi fost ea, toata atentia mea ar fi fost acordata jumatatii, iar instinctul matern nesatisfacut ar fi revarsat rasfaturile asupra consortului. Am fi putut avea vacante linistite in doi si nici o noapte nedormita, pazind un copil cu febra. Fara batai de cap de gradinita, scoala, meditatii, alegerea liceului potrivit, spionarea carnetului de note si a baietilor care o conduc acasa. Sacrificarea sonorului la tv ca doarme copilul, ratarea zilelor de nastere ca nu puteam lasa odrasla singura, abandonarea prietenilor fara copii, care nu inteleg ca viata ta s-a schimbat, ore de limbi straine si practic anihilarea unor ani, in vederea crearii unui om pe care ti-l doresti cat mai echipat pentru greul drum al vietii.
Privind in urma, nu mi se pare ca am sacrificat mare lucru, dar ca am castigat o multime. E un gen de implinire pe care doar cei care sunt satisfacuti de meseria de parinte o inteleg. Sunt si dezamagiri, adesea omuletii nu evolueaza cum vrem noi, ci in stilul lor propriu si sunt cazuri in care te simti lovit, demoralizat, abandonat si ai senzatia ca ai muncit degeaba.
Te gandesti la ce ai avut in cap cand ai pornit la drum, cand ai hotarat ca din doi sa fiti mai multi si realizezi ca indiferent cum ti-a evoluat relatia, daca nu a rezistat nu era ceva solid, iar daca inca sunteti impreuna, ati trecut proba de foc si sunt sanse mari sa imbatraniti impreuna. Este clar ca un copil e o incercare din care nu ramai la fel, ori te dovedesti parinte ori te retragi si lasi pe altul sa faca treaba in locul tau. Suntem diferiti, bine ar fi sa ne dam seama de vocatia ce-o avem din timp, fara sa-i incurcam pe ceilalti!
La voi cum e? Aveti vreun regret? Ati schimba ceva privind in urma?
Redsky2010's Blog 
Din punctul meu de vedere, daca un barbat se simte frustrat din cauza atentiei pe care o acorzi copilului, ala e un bou si de ce ti-ai dori un bou linga tine, cind esti mai linistita fara! Pe de alta parte, daca teleguta scirtiie din cauza lipsei de interes conjugal sau a excesului de interes extraconjugal, atunci existenta unui copil nu poate avea niciun impact. Statu-npreuna e doar un compromis lipsit de valoare.
Referitor la Piratul meu, 😉 nu i-am facut niciun plan in viata si nici nu am avut vreo asteptare oarecare. Va face ceea ce simte ca-i potrivit pentru el. Eu l-am sfatuit, dar nu pentru ca am vrut sa fie ceva sau cumva anume, ci din dorinta de ai fi bine si usor in viata. De fapt, cred ca-ti mai aduci aminte poezia asta
http://v2valmont.wordpress.com/2011/02/15/fiului-meu-reloaded/
daaaaaaaaa, cum as putea s-o uit?
eu am vrut sa fie mai buna ca mine si , daca se poate premianta cu(,)coronita. sanatoasa sa fie, am invatat pe parcurs ca fiecare are nazuintele lui si e bine sa aiba libertatea de a alege 😉
Nu stiu cum ar fi fost daca am fi fost trei, dar stiu ca in doi ne este bine si dupa multi ani. Stii cum se spune: „Cine-i are sa si-i creasca, cine nu, sa nu-i doreasca” – o fi ceva adevarat…
O zi insorita!
cam de la ideea asta am plecat si eu. stiu oameni care nu au copiii dar ii iubesc enorm pe ai altora si sunt un sprijin real.
o zi excelenta si tie, cafeluto :*
Am stat 8 ani fara copil, si asta nu fiindca nu ne-am fi dorit, ci pentru a ne face o baza materiala cat de cat stabila. In momentul in care am realizat ca deveneam nostalgica, mangaind capsoarele copiilor altora, am inteles ca venise momentul.
Nu am ce sa regret, acest copil e minunea vietii mele, ii spun si ei ce recunoscatoare sunt c-o am, ca m-a ales pe mine sa-i fiu mama.
E inca mica, si citind ce descrii tu aici, imi dau seama ca si noi ne vom preocupa la fel pentru viitorul ei.
Mi-ar placea sa cred ca voi avea taria sa o indrum din umbra, fara sa intervin in forta de fiecare data cand va decide ceva important pentru ea.
Cred ca dragostea parintilor pentru copii este tot ceea ce conteaza pentru bunul lor mers in viata. Restul vine de la sine, asa e frumos!… 😉
Mi-a facut placere subiectul!
sa fie sanatoasa si sa creasca mare 🙂
uneori din exces de zel am cam exagerat. cand o ascult ce-mi povesteste nu sunt prea mandra de mine. am niste scuze…insa, intentiile bune trebuie corelate cu realitatea, pe care la vremea aia o vedeam nitel distorsionat.
Ah, si ca sa raspund la intrebare: Raspunsul difera de la caz la caz. Dar de fiecare data calitatea parintilor, ca oameni, determina totul.
hmmm, cam asa e, dar si calitatea asta difera de unghiul de abordare 😉
foarte interesant subiect, Anca. Sunt de parere ca un copil poate sa consolideze o casncie daca sotii se iubesc cu adevarat. Altfel, e un subiect sau obiect de santaj. Un copil iti schimba viata, e expresia vie a sentimentelor tale dar si o parte din tine, mai frumoasa si mai buna, proiectata peste timp.
e o parte din mine, dar care evolueaza uneori atat de diferit, ca stau si ma minunez: oare acesta e copilul meu? 🙂
Sa fii parinte mi se pare cea mai minunata „intamplare” din viata unui om. Realizeaza asta cei care sunt deja parinti, dar si mai mult cei care doresc, dar nu pot avea copii. Eu am in apropiere doua cazuri, e cumplit. De cand ii vad cum sufera nu ma opresc din a multumi Cerului ca fost atat de darnic cu noi.
Cine spune ca in trei e viata usoara, ori minte ori nu se implica. Dar, de fapt, si in casnicie nu e la fel!? Probleme oricum sunt, important este sa poti si sa stii sa treci peste ele. Diferenta este ca, parinte fiind, ai sansa sa traiesti niste clipe absolut incredibile si ai niste satisfactii pe care nimic si nimeni altcineva nu ti le poate oferi.
sunt oameni care nu-si doresc sa fie parinti, nu vor sa experimenteze asta si eu nu-i condamn. e pana la urma o mare raspundere asumata si sunt o multime care rateaza din lipsa de timp sau de daruire. fiecare isi duce crucea lui, cu sau fara copiii din dotare 😉
Ma bucur ca coneva gandeste astfel. Eu ca femeie nu-mi doresc copiii, mi se pare o distrugere asumata a propriei vieti.
Nu-i iubesc nici pe ai altora, nu mangai alte capsoare etc….
Eh, niciuna din prietenele mele nu ma in telege si ma acuza de egoista. Nu vad de ce.
Planeta asta e deja suprapopupala, de ce toate trebuie sa avem instict matern?
grea alegere…bine e sa te poti darui si altcuiva decat propriei persoane 🙂
din păcate nu am un răspuns. este un subiect pe marginea căruia nu vreau să vorbesc. ori nu pot… ori amândouă…
pisic, la inima ta mare si dragostea care o imprastii peste tot, nu ai nevoie de cuvinte. :*
Aşa de bine ai descris responsabilitatea de părinte, cu toate frământările, grijile, problemele dar şi bucuriile, că nu cred să mai fie ceva de spus. Bine ar fi ca oamenii să se gândească bine de tot, înainte de a face pasul spre viaţa de părinte. Adică să conştientizeze bine la ce responsabilitate se „înhamă”!
din pacate multi o fac pentru ca li se pare lor ca ar dori sa fie parinti si cand treaba se complica, dezerteaza. de aceea spuneam ca decat sa incurci pe altii, mai bine traiesti doar pentru tine.
cred ca este un raspuns complicat. Am vazut cupluri tinere care cred eu ca s-au destramat tocmai pentru ca si-au pierdut energia pina pe la 30 de ani in activitati mai potrivite mai degraba anilor de liceu sau hai, de facultate. Un copil la timpul potrivit cred ca i-ar fi implinit, energiile s-ar fi canalizat in alt mod si urzeala nici nu ar fi inceput sa se destrame. Asta nu inseamna, evident, ca un copil ar rezolva orice probleme de cuplu. Deloc. Dar de multe ori actioneaza ca o lentile care concentreaza toate razele de lumina ale parintilor. Pe de alta parte si a uita de jumatate, indiferent ca vorbim de el sau de ea, e o chestie la care trebuie sa fim atenti. De aia consilierii de cuplu ne recomanda sa nu ne strigam jumatatea cu „Mami” sau cu „Tati”. Trebuie sa raminem intr-o anume masura, amanti.
Dar iata o alta intrebare: cum e cu copilul dintr-o casatorie anterioara intr-un nou cuplu! Na! 🙂
ei, asta da provocare! nu stiu cum as reactiona, ar fi absurd sa trambitez ca as iubi copilul altuia, la fel ca pe al meu. insa daca ar fi mai mic/a si chiar s-ar atasa de mine probabil ca in timp am deveni apropiati, chiar nu mi-a trecut niciodata prin cap problema asta. depinde tare mult de situatie, in teorie e mai simplu 😉
eu n-am fost şi nici nu sunt pregătită să am un copil, tocmai pentru că nu-s kamikaze şi deci realizez că n-aş avea ce să-i ofer. Decât să-l fac şi să-l chinui cu „n-am”, „nu este de unde”, mai bine nu. Ce bine că nu depinde de mine perpetuarea speciei… 🙂
Însă, am un nepoţel pe care-l iubesc ca pe ochii din cap, deci m-am linistit, am cui lăsa „averea” 😀 !!!
de asemenea, vă doresc vouă, tuturor părinţilor şi copiilor, sănătate, răbdare şi să dea Domnul să vă bucuraţi unii de altii cât e viaţa de lungă! 🙂
cand si daca vei simti vreodata „chemarea” ai sa-l faci, daca nu, cum spuneam mai sus exista destui copii de iubit, iar nepotelul tau e tocmai potrivit 🙂
Ca si Georgiana, nici eu nu am copii, undeva in adancul sufletului regret, dar privind in ce lume traim si ,mai ales, ce viitor au acesti copii parca nu mai imi pare atat de rau. oricum din ce am auzit de la apropiatii mei nimeni nu regreta faptul ca a facut copii chiar daca relatia a mers inainte sau s-a destramat.
ar fi absurd sa regreti, sunt o multime de impliniri datorita copiilor…insa si anumite renuntari pe care nu toata lumea e dispusa sa le accepte.
important e sa fii fericit cu ceea ce ai si daca nu esti sa rezolvi problema 🙂
Aci nu-i un tipar…Alegi calea …
si dupa aia iti dai cu pumnii in cap 😀 sau nu !
E foarte greu sa cresti asa cum iti doresti un copil (si nu mă refer la aspectul material alt chestiunii). În acelaşi timp, însă, e minunat sa il ai si sa il vezi cum se schimbă an dupa an, cum se deschide ca o floare la lumina soarelui.
Ii multumesc lui Coolnewz ca m-a adus pe acest blog cu gazeta ei de perete. Iti multumesc tie ca ai abordat un subiect care mi-a adus multe aduceri-aminte frumoase.
bine ai venit, zina si te mai astept si la alte dezbateri si depuneri de pareri. multumiri tuturor si din partea mea 🙂
Un copil nu numai ca leaga sau dezleaga o casnicie, el o poate schimba in mod radical. Din momentul in care am devenit parinte am inceput sa am regrete, nu din acelea mici pe care le avem fiecare legate de cine stie ce fleac, ci din acelea majore privind viata mea si asta nu e bine. Pentru ca probabil sunt prea aspra cu mine din dorinta ca fiul meu sa aiba o mama perfecta, un tata perfect, sa creasca intr-o familie perfecta…si asta nu se poate o stim cu totii foarte bine. Asa ca promit ca am sa incerc sa imi schimb unghiul din care vad lucrurile inainte ca acest copil sa imi distruga casnicia…Si inca un lucru pe care il detest este acela ca din momentul aparitiei copilului toata familia s-a implicat in viata noastra, nu suntem doi, dar nici macar trei suntem noi trei plus bunicii…Dar am sa incerc sa vad partea buna si a acestui lucru pentru ca aceasta casnicie sa mearga cu iubire si intelegere ca si pana acum…
alice, in primul rand, bine ai venit! in al doilea, nu te descuraja, pentru toata lumea e la fel de greu de la inceput. incearca doar sa nu uiti de tine in efortul de a deveni prea perfecta. si dupa cum stii, cam toata lumea ii uraste pe aia perfecti, doar pt ca nu pot fi ca ei! adapteaza-te si cantareste mereu daca merita sa te certi pt orice fleac, daca orgoliul de a-ti creste copilul singura nu-i mai mare decat ideea ca te poti, macar din cand in cand lasa sa fii ajutata de altii, viata si problemele de abia acum incep, ai nevoie sa-ti dozezi fortele. acorda atentie tuturor membrilor familiei si fii indulgenta cu ceilalti, dar mai ales cu tine. gata, ca ma transform in mama omida, succes si rabdare! 😉
Iti multumesc din suflet, a contat si faptul ca am scris ce am simtit chiar daca au fost cateva fraze doar si mult mai mult ceea ce ai scris in raspuns. Chiar am nevoie de o mama omida in viata mea acum poate pentru ca sunt prea orgolioasa si prea incapatanata sa ma las ajutata de cei din jur. Multu inca o data!!!
toti avem orgolii, dar ajungi sa platesti un pret prea mare pt ele. pana la urma nu conteaza cine are dreptate, ci sa fie copilul sanatos, voi fericiti si liniste, o atmosfera calma care te ajuta sa treci peste greutatile inerente vietii si nu una incordata, sa simti ca orice spui iti explodeaza in fata. pune-te si in locul bunicii pt cateva clipe, mda, stiu nu e usor le ai deja pe ale tale…
foloseste diplomatia, zi ca ea si fa ca tine, fara sa ridici tonul si sa-i dai impresia ca-i faci in ciuda. vei fi mereu la mijloc si de tine depinde armonia. nu lasa sa treaca niste ani frumosi si unici, cautand razbunare si replici taioase.
nu ai de ce sa-mi multumesti, sunt aici, daca ai nevoie si te pot ajuta, macar cu o vorba buna.