Mobil preistoric

Intamplarea dateaza de pe vremea cand mobilele erau abia aparute si aratau ca niste statii de emisie-receptie greu de purtat in buzunare si destul de anevoie de manevrat cu ele. La insistentele si ochii rugatori ai sotului meu am hotarat sa-i achizitionam si lui un astfel de telefon, proaspat adus din Germania de un prieten. Incantat nevoie mare il purta peste tot, ca doar de aia se numea asa, ca era mobil! Atat doar ca el avand nevoie de ambele maini la montari si demontari de aparate si la diversele interventii pe care le avea, il punea la buzunarul de la piept , in exterior si de cate ori se apleca, telefonul rotofei se rostogolea cu zgomot pe caldaram. Stiind ca fusese o spinare de bani si vazandu-l trantit de cateva ori de pamant, tot faceam circ consortului sa fie mai atent.

Intr-una din zile ma suna la lucru. Sa vezi ce-am patit zice, eram pe-un camp sa desfac o clima si cand ma uit un dulau mare a aparut nu stiu de unde, se arunca spre mine si da sa ma muste. Bai, m-am speriat atat de rau incat am luat telefonul si i-am carpit una in cap. Eu speriata il intreb: si te-a muscat??? Nu, zice el am scapat, dar telefonul s-a cam spart. La gandul cum l-a troznit pe caine cu telefonul m-a umflat rasul si dupa ce m-am plictisit sa rad de una singura o sun si pe mama in Moldova sa mai trag o portie de ras si cu ea.

Spre sfarsitul programului dupa ce am povestit la toata lumea care a vrut sa ma asculte si care nu, apare impricinatul cu telefonul destul de spart, dar functionabil. Ii vad pe colegii lui ca le ieseau ochii din orbite de ras, radeam si eu de faza, pana se enerveaza sotul din dotare si zice „Bai nu mai radeti atata ca ii spun adevarul si gata. L-am scapat pe jos iar, de la etaj, de data asta si de aia s-a spart!” Eu nedumerita: „pai si cainele?” la intrebarea asta toti colegii care vazusera faza au izbucnit in niste urlete de ras, ca am crezut ca trebuie sa chem salvarea. Saracul meu sot nu stia ce sa faca mai intai: sa-si bandajeze telefonul sau sa rada cu nebunii care devenisera deja isterici. Nu va mai povestesc cum i-am explicat mamei si prietenilor ca de fapt cainele nu facuse parte din poveste si ca Pinochio e doar un mic copil pe langa imaginatia zapacitilor mei de colegi!

Anunțuri

40 de gânduri despre „Mobil preistoric

  1. îmi amintesc telefoanele alea. eram aşa de pornită pe ele că mi-am zis că nu voi umbla cu cărămizile alea după mine niciodată. dar, ştii cum este, niciodată să nu spui niciodată.
    oricum este de apreciat imaginaţia bogată de care au da dovată soţul tău şi colegii lui, aşa ţi-a fost mai uşor să accepţi adevărul. parcă şi văd cum plănuiau ce să-ţi spună şi mare în ziar: câine pocnit cu mobilul! 😆

  2. Pai si ciinele?
    Bune erau aparatele alea.Si rezistentoase la zdruncinaturi si te puteai folosi de ele in multe alte situatii.De la ce etaj a picat? Nu de alta,da daca-i pica la cineva in cap,om era!

  3. hahaha, tare haioasa povestea! imi aduc aminte de caramizile alea, dar nu stiu cum se facea ca erau rezistente la socuri puternice. ma rog, trebuia sa ne urcam in pod la bunica-mea ca sa putem vorbi, dar asta face parte din farmecul preistoriei, nu :)?

  4. Pingback: FEMEI CELEBRE LIBERALE | Madi şi Onu Blog

  5. Pingback: Blog de blog 2010 « Georgiana

  6. Trag concluzia ca, desi si eu tin la obiecte, mai sunt impreuna cu sotul meu fiindca nu i-am facut niciodata circ de la obiecte. Dar, o data, tot i-am facut, obiectul era …putin insufletit si anima prin juru-i la o nunta, ha, ha !

  7. Pingback: BLOG DE BLOG 2010 « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s