Am un talent deosebit de a colectiona oameni cu diverse probleme si care ma gasesc doar cand sunt disperati, tradati, depresivi si alte stari de agregare extrem de „atractive”. Nu ma intreaba niciodata daca am timp sau daca mai am nervi sa aud aceeasi poveste reeditata pe tonalitati diferite.
Trebuie sa-i asculte si pe oamenii astia cineva, de acord!, asa ca uneori ma sacrific eu. Chestia e ca raman uimita cat de puternic ne pricepem sa ignoram ceea ce e evident. Toti suntem indulgenti cu noi, dar sa fii complet orb e o arta!
Ca exemplificare una dintre prietene e neglijata constant, sotul dispare fara explicatii aranjat si parfumat, nu raspunde la telefon la ore tarzii, are convorbiri prelungite cu o prietena comuna nemaritata, care brusc a devenit extrem de inteligenta si tot ce emite sau face ea, e briliant. La intrebarea”crezi ca ma inseala cu ea?” am usoare accese de paralizie! La ce sa-i stric iluzia? O las sa se minta mai departe.
O alta are o relatie cu un tip insurat, care dureaza de mai bine de doi ani. Tipul se intelege foarte bine cu nevasta-sa, concedii impreuna, dari de seama in fiecare zi, pe ea o foloseste doar ca „pastila anti-plictiseala” ocazional. La intrebarea „crezi ca tine cu adevarat la mine?” raman interzisa si o las sa se minta mai departe.
Vecina de peste drum e intima cu unul de vreo sase luni. S-au departit de vreo cateva ori in ultima luna, el a vrut sa incerce si alte-ceva-uri, oricate rugaminti, umiliri a prestat ea, el a refuzat-o. Aseara el a constatat ca nu poate trai fara ea si s-au impacat. Ea este extrem de fericita, iar eu imi inghit temerile si o las sa se minta mai departe.
Cunostinta mea veche a luat imprumut de la banca si-a inceput o casa la tara, intre timp nu mai castiga ca pe vremuri, au intrat in datorii mari, sunt pasibili sa-si piarda apartamentul in care locuiesc. Imi recita calm strategiile de redresare: ne mutam la rude, inchiriem apartamentul, mai scapam de datorii. Incerc timid: -De ce nu vindeti casa care n-o mai puteti construi? -Nu se vinde nimic in perioada asta,suna raspunsul. -Dar ati incercat si la o suma mai mica? -Nu. Financiar sunt in cadere libera de cativa ani, am incercat sa sugerez ceva, dar am realizat ca nu e treaba mea, asa ca o las sa se minta mai departe.
Colega din biroul alaturat e terorizata de sot, o umileste repetat in public sau face crize de isterie, o imbranceste, copilul e timorat, ea plange zilnic si nu a mai auzit o vorba buna de cativa ani. La remarca mea despre alta colega pe care o insela sotul si care era doar neglijata, divortata acum si linistita, se apara „la mine nu a fost niciodata asa de rau ca la ea!” Inghit in sec concluzia evidenta si o las sa se minta mai departe.
O prietena buna din ce in ce mai ponderala, priveste o doamna corpolenta care ne depaseste pe strada si rosteste printre dinti „eu nu-s asa de grasa ca aia!”. Ma uit, constat si o las sa se minta mai departe.
Concluzionand, metoda e buna o vreme, doar ca nefiind in stare sa identifici problema, nu gasesti nici solutia si te invarti la nesfarsit intr-un cerc vicios. Nimic rau pana aici! Daca pe tine te multumeste rezultatul si nu doresti sa schimbi nimic, poate ar fi timpul sa accepti situatia asa cum e, la adevarata ei valoare si sa nu te mai plangi…pentru ca eu am obosit sa te ascult!
Redsky2010's Blog 
Delicată și problema asta, ca și altele pe care ni le supui atenției.
Poate că n-ar strica să le spui ce gândești. Nu știu cât le va ajuta pe ele, dar pe tine în mod sigur te-ar scuti pe viitor de asemenea confesiuni sterile și consumatoare de energie vitală. A ta! 🙂
tot timpul oscilez…pt ce sunt prietenii daca nu sa te asculte cand ai un necaz? ce ne facem insa cand unii nu au limite? 😀
O bună metodă e să începi și tu să li te plângi. Poate doar așa realizează că și alții au probleme și că prin mărturisiri de genul ăsta te încarcă emoțional.
crezi tu ca apuc! au un debit…de exemplu pe mess ma uit cu disperare cum scriu si scriu si scriu. eu nu zic nimic,dar asta nu pare sa deranjeze. atunci le pun pe bara si citesc o postare, mai scriu pe-un blog. ma mai surprind cu cate o intrebare, la care intarzii cu raspunsul,dar dau vina pe net 😀
Sunt foarte rari oamenii care stiu sa asculte. Banuiesc ca ai, ca si mine, capacitatea asta de a avea rabdare sa asculti problemele, impasurile celor din jur si de a incerca sa le dai niste sfaturi intelepte, chiar daca unele sunt rostite sau gandite cu diplomatie. Si de aceea, te simti ca un colectionar.
am avut momente grele in care si pe mine m-au ascultat altii. firesc incerc sa fac si eu bine la randul meu…
m-am pierdut,sa ma ierti dar am senzatia ca ai mai fost la mine. daca gresesc te intampin a 2a oara: bine ai venit!
asadar, cum spuneam la mine in caseta, as putea sa scriu o lucrare care sa fie ceva mai ampla ca Marea Enciclopedie Rusa, despre cum stiu sa ma mint singura. S-ar putea sa nu ma crezi, dar, cateodata, si nu din intamplare, e terapie curata! Simularea/disimularea m-a scos din multe! Astfel am evitat depresiile, ezitarile, deciziile la foc iute. In timp, am simtit ca se face balast , lest, din minciuna care ma ajuta sa sar peste baltoace. Am renuntat la ea si a fost foarte greu, pentru ca se formase o structura saprofita intre mine si ea, dar, gata! E ceva vreme de cand nu imi mai administrez asa ceva!
de unde crezi ca stiu atat de bine ce gandesc altii? am experimentat si eu metoda auto-mintirii si inca mai pacatuiesc din cand in cand. probabil ca nu suntem pregatiti mereu sa auzim adevarul.
Zecilor de prieteni cu sutele lor de probleme am ales sa le spun adevarul. Am obosit sa ma incarc cu intrebarile lor banale, am obosit sa-i mint. De fapt ei ma intreaba(tot ceea ce si ai tai te intreaba) cunoscand adevarul…vor doar sa fie mintiti.
Eu le spun: „te inseala”(daca asta cred), „esti grasa”, „nu te iubeste”, etc. E crud? Poate..Dar eu as prefera sa am prieteni care sa nu ma minta frumos, doar sa ma simt eu bine. Ma mint eu suficient.
😀 ai dreptate. eu incerc sa le spun adevarul, dar cand vad ca ricoseaza si resping cea mai mica aluzie…ma retrag. parerea mea e ca nu vor adevarul,vor doar o ureche care sa-i asculte sau un umar pe care sa planga. multi stiu exact ce vor sa faca si cauta un sprijin pt ca stiu ca nu e bine. vor sa se minta cu ajutorul meu, iar eu ii ajut!
bine ai venit 🙂
hm…foarte interesante subiecte. Sunt de acord ca oamenii se mint singuri, foarte mult. Au nevoie de incredere in ei si refuza sa vada realitatea. Poate ca e chiar bine. Le mentine un optimism inconstient care ii ajuta sa depaseasca nefericirile vietii. Pe de alta parte nu ii lasa sa vada esecurile care se profileaza si viata ii ia pe nepregatite, de multe ori. In ce-i priveste pe cei care se mint singuri, eu sunt transanta. Le dau de inteles ca realitatea e cu totul alta si ca trebuie sa o accepte.
gabico,am incercat. nu poooooootttttttttt!!! mi-e mila de ei 😉
Cel mai greu este atunci cand ai povesti si tu ce ai pe suflet si nu ai cui
parca nici nu mai am chef de povestit…dupa ce aud cate patesc altii, incep sa ma consider fericita!
draga mea, azi ţi-am spus că îmi place cum scrii? glumesc, dar chiar îmi place postul tău de astăzi.
limita dintre adevărul acceptat şi adevărul insultă e extrem de fragilă. multe prietenii se rup când încercăm să deschidem ochii celuilalt şi la fel de multe, pe când nu o facem.
dar ştii ce nu îmi place mie? minciuna în care alege un om să trăiască, atât alături de cel cu care se însoţeşte, cât şi alături de amanta- amantul de sezon… 😦
aici ai pus punctul pe „i”. daca nu merge ar trebui s-o rupi, nu sa pretinzi ca e ok. daca nu poti s-o rupi,atunci fa ceva si drege ce nu merge bine si stai in familia ta!
ispitele sunt mari,iar oamenii slabi…
iti place, nu-ti place, deocamdata prestez. poate te nimeresc macar din cand in cand cu ceva placut sau iti starnesc un zambet. as fi multumita 🙂
Ai o foarte mare dreptate cand spui ca exista o ata subtire intre adevarul acceptat si adevarul insulta. Si sunt convinsa ca majoritatea oamenilor care se mint singuri (in special cazuri gen: oare ma inseala? oare sunt prea grasa? ) sunt si ei constienti de minciuna din viata lor si nu vor s-o accepte. Spun asta pentru ca si eu am facut… si probabil o sa mai fac asa ceva.
Simularea raspunsului prin diplomatie si jumatati de adevar nu cred ca ii ajuta, chiar daca iti e mila de ei. De obicei ne mintim pentru ca nu dorim sa acceptam adevarul. Iar cand un prieten te aproba, iti este si mai greu sa accepti. Si continui cu minciuna.
am incercat sa le spun adevarul cu diplomatie sau gol asa cum venea. au reactionat rau, unii m-au evitat o vreme si NICIODATA nu mi-au multumit. dimpotriva evita subiectele pe temele cu probleme. foarte putini oameni pot realiza ca gresesc si pot primi criticile sau adevarurile, ca un gest de prietenie. mi s-a reprosat ca doresc ca toti oamenii sa fie perfecti. asa ca da…ii voi minti in continuare, tocmai pt ca tin la ei!
pana la urma cu totii ne mintim dar nu in egala masura…..
bine ai venit! depinde ce urmarim si durata…
in mai mare masura ii mintim pe altii 🙂
Atat de mult mi-a placut articolul tau, incat am hotarat ca de azi sa iti includ blogul in lista preferatelor mele. Asa ai sansa sa „colectionezi” si problemele existentiale ale unei dame, fie ea si fara camelii.
Week-end insorit!
ma simt onorata si-ti doresc si tie un soare la fel de frumos ca si cel care bate acum la mine in fereastra(faptul ca sunt 2grd nu are nici o relevanta!).